Online Magazine Edited by The national union of filmmakers

Film Critics Association 2015 Award for Best Film Journalism



Victor Rebengiuc: „N-am descoperit nimic nou”…


     Din principiu nu am încredere în rude, în prieteni, în colegi, în persoanele care-mi sunt foarte apropiate. Mi se pare că lucrul excepţional trebuie să apară de undeva din afară. Că numai un necunoscut poate fi genial. Oamenii care se comportă normal, care stau la masă alături de mine sau cei care participau la cursurile corective de estetică de la Dalles, nu puteau avea calităţi excepţionale. Din fericire anii care s-au scurs m-au eliberat de această prejudecată — cel puţin în ceea ce-i priveşte pe cei de la sala Dalles...
     Victor Rebengiuc, care semăna la nume cu Stelian Cremenciuc, era un student la institut, care după cât îmi aduc aminte, avea picioare lungi şi dansa bine „Fecioreasca”... A jucat într-un film al lui Al. Boiangiu, Undeva într-o gară, din care mi-a rămas o imagine cu un chipiu de ceferist şi un profil luminat destul de bine. Marea surpriză a constituit-o însă Furtuna, unde printre multe alte cadre obişnuite s-a produs dintr-odată acel miracol, incomplet explicat până în zilele noastre, al metamorfozei de la convenţie artistică la adevăr artistic. Decorul era destul de vizibil, se simţea factura falsă a materialului, razele unui arc voltaic treceau prin nişte gratii în chip de raze de soare, dar scena avea în ea o putere de penetraţie, de convingere, ieşită din media filmelor noastre. Era un moment care atesta un viitor actor de film şi un viitor regizor de film. Actorul era Victor Rebengiuc, regizorul, Andrei Blaier... Pe urmă a venit în turneu Naţionalul din Craiova şi l-am revăzut în „Bumburry”. Toată distribuţia era bună, dar imaginea lui — de astă dată din faţă şi foarte blondă — se detaşa şi mi s-a fixat profetic pe un balansoar... Am lucrat împreună la Darclée, unde interpreta rolul lui lorgu Hartulary şi l-am redescoperit matur, actor profesionist şi de o teribilă conştiinciozitate. Devenise Victor Rebengiuc. Într-o pauză discutam despre laude, despre cronici, despre public şi despre meseria de cineast. Eram de acord că laudele sunt greu de suportat în faţă, că te jenează şi-ţi creează o stare de crispare. EI spunea: „Îmi place să citesc o cronică favorabilă stând singur în pat şi după aia să ascund repede ziarul”.
     A urmat traiectul obişnuit al actorilor noştri: roluri bune în teatru, roluri mai puţin semnificative în film: Mândrie, Cinci oameni la drum, Poveste sentimentală, Omul de lângă tine, A fost prietenul meu, Pisica de mare. Şi în acelaşi timp: „Moartea unui comis voiajor”, „Cum vă place”, „Un tramvai numit dorinţă”, „Doi pe un balansoar”, „Richard al II-lea”. Pe urmă Apostol Bologa, Liviu Ciulei şi Pădurea spânzuraţilor. Mrozek, Radu Penciulescu şi „Tango”. Victor Rebengiuc devenise pentru mine mult mai rău ca un necunoscut... Nu l-am văzut în „Cea mai lungă noapte”, dar cronicile îi erau favorabile, iar o fotografie dintr-o revistă bulgară m-a convins că imaginea lui poate fi reţinută din orice unghi.
     Există în general două tipuri de actori — în teatru ca şi în film: cei care se bazează pe inspiraţie, pe spontaneitate, pe firescul trăirii declanşat de un moment neprevăzut, sau parţial prevăzut, şi cei care îşi pregătesc cu minuţie fiecare mişcare, fiecare privire, fiecare nuanţă a rostirii. Victor Rebengiuc e undeva între aceste două categorii. Fiind foarte meticulos în pregătirea rolului, e în acelaşi timp spontan, inventând detalii noi de la un spectacol la altul, sau, la film, de la o dublă la alta. Asta îl şi face să fie un foarte bun partener. Neprevăzutul pe care-I creează în raport cu celelalte personaje, stimulează firesc reacţia lor şi amplifică sentimentele solicitate de replică, de situaţii, creează atmosfera generală a momentului. E un actor care nu trăieşte decât pentru a fi actor. Asta presupune o preocupare continuă, o obsesie uneori înspăimântătoare, un regim de sportiv aflat în cantonament, o tenacitate care-l caracterizează şi, în sfârşit, capacitatea — foarte rară — de a porni de fiecare dată de la zero.
     Dacă ar fi să-i fac un portret, aş începe cu cuvântul seriozitate. Seriozitate nu în sensul tristeţii sau al sobrietăţii preţioase — pentru că e în stare să zâmbească, să glumească, să fie vesel — ci în sensul de „a lua lucrurile în serios”. De preocupare, de profunzime, de investiţie, de soliditate, de responsabilitate.
     De la Undeva într-o gară au trecut 16 ani. De la Pădurea spânzuraţilor patru. lar Victor Rebengiuc are 36 de ani. Trebuia să încep medalionul cu o întrebare. Mi-a răspuns: „N-am descoperit nimic nou”. Poate aşa ar fi trebuit început medalionul.
 
(Cinema nr. 11, noiembrie 1969)

Tags: actor, actor roman, actori romani, mihai iacob, portret, victor rebengiuc

Comments: