Online Magazine Edited by The national union of filmmakers

Film Critics Association 2015 Award for Best Film Journalism



Victor Iliu (1)


     Moartea sa ne acordă paradoxaI Iibertatea de a face câteva afirmaţii pe care el le-ar fi respins tulburat din suspiciune şi modestie.
     Era, e cu desăvârşire limpede asta, cea mai înaltă instanţă intelectuală a noastră, a cineaştilor, prima noastră conştiinţă estetică. Nobleţea şi strălucirea ei o transfigurau într-o conştiinţă−criteriu. Prin această conştiinţă criteriu, prin această prizmă pură de o sfâşietoare claritate, verificam întotdeauna tăria sau fragilitatea ideilor mele.
     Dispăream luni întregi părăsindu-I, cu firea mea nerecunoscătoare şi capricioasă, şi o spun asta fără ruşine, dimpotrivă, cu o plăcere secretă şi profundă, amintindu-mi întoarcerile mele de fiu risipitor şi generoasa, înţeleapta, veşnic neschimbata sa deschidere de braţe.
     În toate momentele mele de cumpănă întorceam faţa mea ignorantă spre el, iar el era întotdeauna acolo, cu tăcerile lui, cu bizareriile lui, cu lentoarea lui insuportabilă proştilor dar în esenţă pentru mine, cu fantastica lui claritate de idei.
     Mihu, Ciulei, Gologan, Marcus şi atâţia alţii care I-au iubit parcă printr-un sacru legământ intelectual, vor păstra până la sfârşitul lor imaginea modului absolut uluitor în care Iliu şlefuia ideile, rnagia cu care — şi nu am cunoscut pe nimeni în toată viaţa mea asemănător lui — monta şi demonta ideile. Da, exact, asta era, cum monta şi demonta lliu ideile, cum se juca cu dialectica lor ca un bijutier genial, cunoscând toate unghiurile reale şi abstracte ale diamantelor.
     Boala sistematică, groaznicul asalt celular nu I-au putut împiedica să dea cinematografiei româneşti opera ei — de departe cea mai riguroasă — operă concentrată, echilibrată, de o nobilă şi severă lapidaritate: Moara cu noroc.
     Am văzut filmuI acum câteva săptămâni din nou şi am simţit foarte puternic nevoia de a scrie, de a comunica emoţia pe care mi-a provocat-o opera acestui solitar jansenist.
     Ciudat, revoltător, dar niciun sentiment de tristeţe nu mă cuprinde când scriu aceste rânduri despre moartea celui pe care l-am iubit atât de inegal şi de dezechilibrat. Dacă există cumva o viroză a obsesiilor, simt că parte din înaltele lui nelinişti m-au contaminat, lunecă prin mine, mă dirijează.
     Pasiunea pentru rigoare, pentru disciplina astrală a materiei, de la el am învăţat-o şi sunt, doamne, atât de la început — încă şi el însuşi surpat, limitat de boală, se simţise un ucenic.
     Cum pot să fiu trist dacă-l simt atât de viu prelungindu-se în mine. Există un optimism metafizic al transplantărilor care anulează începutul palid al tristeţii mele.
 
P.S.
     Dealtfel orice tristeţe pare vulgară când mă gândesc că el a trăit ani de zile în vecinătatea amicală a morţii, într-o atmosferă de maliţie şi tandreţe, de badinaj. Glumele sale negre mă fac şi azi să râd nervos, întunecat, vital. În surâsul său de porţelan cu care întâmpina lanţul din ce în ce mai concentrat al tuturor atrocităţilor fiziologice, eu ştiu că era mai multă bărbăţie decât la toţi toreadorii lui Hemingway. Surâsul său e un surâs exemplar, e un surâs−cheie, e un surâs al rezistenţei.
 
(Cinema nr. 10, octombrie 1968)

Tags: lucian pintilie, portret, victor iliu

Comments: