​Viața nu e vis

     Cronica animației
      Vrând-nevrând, la foarte scurt timp de la debut (1979), Zoltan Szilagyi a devenit liderul tinerei generaţii de animatori. Dacă s-a crezut că opera prima Nodul gordian este o „lovitură” irepetabilă, al doilea film, Arena, i-a consolidat autorului prestigiul internaţional prin laurii unor festivaluri prestigioase. Opt premii în trei ani, iată un succes capabil să deschidă aripi, dar şi să împovăreze un nou zbor. Chiar daca nimeni nu i-a spus-o, tânărul cineast ştie că palmaresul său nu-i dă voie să gre­şească. Nu e uşor să te pomeneşti liderul noii generații. Orice pas înainte cere pru­dența mersului pe frânghie. Conştient de răspunderile ce apasă pe umerii săi, Zol­tan Szilagyi nu se apucă de un nou film decât atunci când simte că are ceva nou de spus. Aşa se face că filmografia lui în­registrează un nou titlu, cam la doi ani o dată. Ultima peliculă, Monolog, îl dezvăluie din nou pe autor ca pe un reformator al graiului animației. Dacă această însu­şire ne-a devenit deja familiară, alte date par să recomande o altă etapă de creație.
     Deşi izvorau din subiecte cu rafinate trimiteri culturale, Nodul gordian şi Arena surprindeau prin viguroasa evocare a rea­lităţii, prin solida concretețe a unor deta­lii. Este o impresie sugerată desigur de forța contururilor grafice, dar şi de pute­rea întregului ansamblu de a provoca ra­corduri cu sensuri grave şi limpezi în pla­nul gândirii. Confuzia dintre adevăratul şi falsul eroism, angajarea, curajul de a fi tu însuţi, iată câteva dintre ideile incitante ale acestor două filme. Fără să renunțe la temele dificile, autorul investighează, în Monolog, o zonă mult mai alu­necoase şi mai plină de riscuri: aceea a visului. Pelicula s-ar putea intitula „nălu­cirile unui om singuratic”. Un personaj claustrat între pereții camerei sale moțăie și-și imaginează diverse răzbunări pe lu­mea de care s-a izolat voluntar. Nevasta îi apare în chip de găină cicălitoare, o pa­săre este strivită cu brutalitate în pumni, un tren este dirijat dinadins pe o linie greşită. Evenimentele sunt discontinue şi învălmăşite şi au ritmul gâfâitor al coşma­rului. Absurdele întâmplări se înlănțuie to­tuşi după o logică. Borges spunea că „vi­sul reprezintă jocurile memoriei”. Parcă dorind să dovedească adevărul acestui adagiu, autorul pune în legătură proiecţi­ile onirice cu un detaliu de realitate, ale cărei ecouri răzbat prin fereastră. Ecranul este secționat în două planuri aflate într-o relație uşor de descifrat. Peisajul care apare mereu schimbat pe geamul din stânga imaginii determină transfor­mări în zona din dreapta, cea a visului. Modificările peisajului declanşează noi impresii şi acestea zămislesc noi năluciri. Muzica ciudată (semnată Octavian Ne­mescu) ce însoțeşte aceste metamorfoze sporeşte senzația de ireal sau de grotesc. Performanțele în sugerarea stării de som­nolență aparțin însă desenului. Printr-un procedeu folosit în premieră mondială sunt animate contururile vagi, parcă abu­rite, ale personajelor visate. Zoltan Szi­lagyi nu se mulțumeşte să facă din pelicula sa o investigație asupra jocurilor memoriei. Ultima secvenţă, în care regi­zorul se filmează pe sine în atelierul său, acordă peliculei valoarea unei profesiuni de credință. Ca şi „subiectul” său, acesta dormitează între patru pereţi, dar ar dori să ştie ce se petrece afară. Nu e greu de ghicit morala. „Viața nu e vis” pare să spună filmul Monolog. O spune în mod tulburător.