Frumoasă adaptarea lui Tudor Mușatescu după „Chirițele” lui Alecsandri, așa cum am jucat-o atâția ani pe scena Naționalului bucureștean. Dar mie tot la Alecsandri cel adevărat mi-era gândul, așa cum îl știam eu din copilărie, când nu scăpam nici un spectacol cu marele Miluța Gheorghiu interpretând-o pe Chirița clasică, într-un grai moldovenesc de neuitat. Astăzi, din păcate, chiar și actorii moldoveni străduindu-se să rostească doar limba literară, au cam pierdut savoarea dialectală. S-a cam pierdut pe scenă muzicalitatea specifică. Cu toate că e același „dulce grai moldovinesc”, muzicitatea limbii lui Alecsandri e alta decât muzicitatea limbii lui Creanga ori Sadoveanu.
Când m-am apucat cu 13 ani în urmă să realizez versiunea cinematografica a „Chirițelor” (care, desigur, au rămas baza filmului nostru), am simțit nevoia ca în jurul lor să aduc personaje sau replici din întreaga dramaturgie a lui Alecsandri, folosind și expresii sau idei din proza, poezia, publicistica chiar corespondența bardului de la Mircești. Un cuplu comic Ion și Rafira — interpretat pe ecran de Dionisie Vâlcu și
Rodica Popescu Bitănescu — mi-a fost inspirat oarecum de „Florin și Florica” și de „Rusaliile”. Uneori, am preluat replici din gura lui Bârzoi și le-am adus ca ironii ale Rafirei ce-și râde de hainele nemțești prea strâmte ale proaspătului valet. Unele declarații sentimentale în versuri parodice cântate de boierii îndrăgiți le-am luat din unele exemple amuzante de stâlcire a limbii (precum latinizanta „vergur” din dicționarul grotesc). Altele le-am preluat de la Guliță („orișice jivină/ de amor suspină/) iar unele, pur și simplu, le-am inventat în stilul bine-cunoscut al celui pe care George Călinescu îl considera un subtil mânuitor al jocului de cuvinte. Și reacțiile spontane ale publicului mi-au dovedit că am reușit. Oricum, paternitatea uneia i-a fost atribuită de către un cronicar, dramaturgului, ceea ce pe mine, mă flatează. („Chirițoaia în ranguri urcă/ și de nimic nu se încurcă”). Lui Bârzoi (interpretat de
Dem. Rădulescu) i-am servit un neaoș „chel leor o fi til?” cu o intenție satirică față de fandoselile bonjuriste ale consoartei. Cu aceeași intenție am introdus în film și ora de franco-română cu Monsiu șarla și Barabuță, ultimul, existent doar cu numele în niște cânticele comice, aici devenit un personaj cu o evoluție oarecare dramatică: de dragul Chivei (Ioana, în textul original) pe care Chirițoaia o ridică la rangul de camerista și o botează cu ajutorul meu „Șivaleta” — bucătarul oacheș se străduie să învețe limba lui Voltaire, în timp ce, monsiu Șarla se chinuie cu accentele locale. Ca să traduc în imagini cinematografice și în acțiune ceea ce spune Alecsandri despre Chirița care se vrea „haiafă de bonton” am inventat petrecerea cu strigarea bucatelor pe numele lor franțuzești și „traducerea” lor foarte sui generis de către bucătarul ad hoc franțuzit. Gest pe care îl preia isprăvnicească la petrecerea dată în cinstea noului rang, traducând într-o turco-valaho-grecească numele înghețatelor de „fistici”, de „chitru” și de „naramze”.
Sigur că toate exagerările satirizate trebuiau preluate cu măsură, pentru că nici arhaismele nici modernismele să nu alunece într-o babilonie de neînțeles pentru spectatorul de azi, ci doar să pigmenteze cu ironie ai umor tendințele ridicole ale epocii. Așa cum compozitorul
George Grigoriu a modernizat cu măsura melodiile lui Flechtenmacher, am încercat să prelucrez și eu versuri din teatrul lui Alecsandri pentru urechile spectatorului contemporan. Revenirea unor motive-comentarii ironice la adresa fumurilor Chirițoaiei și grandomaniei viitoarei isprăvnicese — în corurile țărănești care apar pe ecran — mi-au fost inspirate tot de numeroasele parodii ale lui Vasile Alecsandri.
Alecsandri poetul, dramaturgul, eseistul, publicistul (care a militat pentru „dezvoltarea limbii române în chip măsurat și înțelept”) — a declanșat cu o vervă satirică strălucită și o patimă polemică neobosită, o adevărată campanie împotriva stâlcitorilor de limbă. Limbă, care — sărmana —, dac-o să mai fie mult batjocorită „o să ajungă a fi bună doar de pus în pod la afumat”. Acestora marele poet național le-a opus hazul popular sănătos, replica vie, calamburul isteț și ironic al omului simplu, care spune degeaba s-o trezit boierul, dacă nu s-o deșteptat”. Replică la care se râde în sală cu portă și bucurie.
Aceasta veselie salutara, deloc gratuită, prin care poporul a știut dintotdeauna să sancționeze excesele de orice fel, cumpănind înțelept efectele, am urmărit eu s-o aduc pe ecran din opera lui Alecsandri. Operă atât de frumoasă și mereu actuală prin spiritul ei tonic, vital.
