Fiecare cadru o imagine a plaiurilor, datinilor, portului şi arhitecturii ţăranului român
Vârstele omului, scenariul şi regia lui Alecu Croitoru, se situează pe o dublă la frontiera elastică dintre artă şi document.
Prezenţa pe generic a numelui unui consultant ştiinţific este o primă indicaţie că filmul respectiv îşi propune să respecte, în domeniul investigat, adevărul. De astă dată, girul numelui profesorului universitar dr. docent Mihai Pop dă aprioric bun de circulaţie tuturor elementelor de folclor prinse în obiectiv. Acestea abundă. Pentru că
Vârstele omului este un film despre folclorul poporului nostru.
Fiecare imagine este o estradă de la care ni se arată plaiurile, datinile, portul sau arhitectonica ţăranului român. şi totuşi suntem departe de a asista la un film dedicat exclusiv folclorului.
Vârstele omului este, aşa cum şi titlul o arată, în egală măsură, un film despre treptele vieţii omului. În aşa fel încât complexa desfăşurare folcloristică e receptată ca fiind reflexul sufletului şi a minţii artiştilor anonimi care au creat, au păstrat şi au transmis arta lor, prin valul mereu altor generaţii, până la noi. Dincolo de noi.
Filme cu sau despre folclorul nostru s-au făcut şi s-au văzut multe până acum. Bune şi rele. Alecu Croitoru are însă în primul rând meritul de a fi încercat să ajungă la sursa de durere, de bucurie de viaţă a acestuia. Tot ceea ce auzim şi vedem este asimilat stărilor sufleteşti ale omului, la toate vârstele sale.
Prima calitate a filmului se dovedeşte a fi măsura. De fapt calitatea folclorului nostru însuşi. Măsura de a evita prea multul, prea ţipătorul, prea gălăgiosul, dar care în atâtea alte dăţi a fost încălcată prin exacerbare.
Îi putem fi chiar recunoscători regizorului de a nu ne fi istovit, din nou şi din nou, cu aceleaşi exemple atât de invocate. Ni se arată în schimb, un alt monument al artei noastre populare, tot singular în felul său: cimitirul din Săpânţa. Am fi dorit chiar, popasul mai prelungit peste fresca fragmentară, compusă din cruci şi troiţe înflorite şi pictate în cele mai festive culori, înfăţişând pe cei dispăruţi, în cele mai lumeşti atitudini, însoţite ici şi colo, şi de o vorbă de duh. Viziune laică a existenţei şi a nonexistenţei, mărturisind de fapt filozofia şi umorul ţăranului român.
În film nu se rosteşte nicio replică. Deşi gândit ca un film de dialog, autorul a pus în locul cuvântului, imaginea. Coloana sonoră este montată numai de cântec doinit sau buciumat, din bocet sau din ritmuri ce stârnesc pasul la joc (pentru care şi-au dat concursul nu mai puţin de 17 sate). Sau din acompaniamentul sonor al textelor cântecelor sau baladelor populare, culminând cu momentul Mioriţei.
Actorii apar astfel făcând corp comun cu natura, într-o armonioasă unitate. Remarcăm chipul limpede şi atrăgător al Mihaelei Caracaş sau cel matur, consumat de trăiri lăuntrice al Eugeniei Bosânceanu.
Vistrian Roman şi Mircea Başta îşi înmânează ştafeta vârstei într-o gradaţie discretă.
Revenind la miezul filmului, să observăm înclinaţia puternică a autorului spre metaforizare. Uneori poate excesiv, sau prea forţat explicit. Imaginea scurgerii vârstelor omului, din copilărie până la moarte, este îngemănată cu cea a vieţii izvorului, ce-şi lasă tinereţea veselă pe pietrele muntelui şi ajunge molcom şi resemnat peste şesuri şi bătrân în îmbrătişarea cu marea. Această metaforă, nu tocmai inedită, urmărită pe tot parcursul filmului, le subsumează pe toate celelalte, nici ele noi, prezente aproape în fiecare secvenţă. Prezente în sugestiile florilor roşii purtate pe valuri, sau în muntele de piatră — urcuş aspru ce stă în calea maturităţii, şi care aşa cum arată moşneagul din poveste, lasă drum liber, oamenilor, doar spre culmi.
În unele momente se produce o risipire. Repetarea aceloraşi scene, oricât de poetice, ca de exemplu fata spălându-şi faţa cu roua florilor îmbujorate ca şi chipul ei frumos, diluează, efectul. O mai puternică concentraţie a simbolurilor, o ritmare mai strânsă a povestii acestor vârste, chiar dacă regizorul ar fi lăsat în urma foarfecii de montaj încă 10-15 minute de peliculă, ar fi fost mai fidelă stilului pe care şi-I propune, şi pe care în mare parte îl respectă.
Nu din convenienţă. Nici din obiceiul de a face către sfârşitul cronicii turul de orizont al tuturor realizatorilor, ci pentru că reuşita acestui film ne apare a fi rezultatul unei omogene munci de echipă, am să amintesc câteva nume.
Elena Rucăreanu, machiajul, sau mai bine zis demachiajul, eludează orice stridenţă care ar fi putut distona cu prospeţimea chipurilor trăite în aer liber şi cu ambianţa naturală a decorului. George Cristea şi Mircea Mladin prind împreună o imagine cu remarcabile valori picturale, dovedind o tehnică a plein−air-ului şi un simţ al frumosului desăvârşit. În ceaţă, siluetele ciobanilor, spinările turmei de oi sau trunchiurile copacilor se topesc în aburul pământului şi al văzduhului, aparatul descoperă pentru noi secretele naturii şi fixează în prim−planuri de o mare puritate feţele copiilor şi pe cea a tinerei neveste. Un ultim cuvânt pentru prelucrarea peliculei Eastmancolor în laboratoarele de la Buftea, ca la ea acasă. Sperăm ca toate copiile să arate la fel.
Alecu Croitoru a semnat cu
Vârstele omului regia unui film echilibrat, care fără a descoperi continente necunoscute, ne conduce îmbietor către sursele poeziei.
