Candidată în toamna lui 1952 la Institutul de cinematografie, o adolescentă cu ochi visători nu reuşise la proba de fotogenie şi numai calităţile înăscute de actriţă ale acesteia au determinat o comisie extrem de exigentă să pună la îndoială competenţa ochiului de sticlă. Trei ani mai târziu, în scurt metrajul La mere realizat de doi absolvenţi care îşi dădeau examenul de regie, aparatul de filmat o descoperea pe Silvia Popovici. Cum s-ar spune, camera de luat vederi îşi obţinea reabilitarea! Pentru a o prezenta cititorilor revistei „Cinema”, am căutat-o pe tânăra actriţă la una din repetiţlile zilnice. În mod firesc discuţia s-a născut pe marginea activităţii teatrale.
— Dacă îmi place să joc teatru? — Fireşte — ne-a răspuns cu vioiciune interlocutoarea noastră. Actorul de film trebuie în primul rând să-şi însuşească cultura teatrală. Repertoriul dramatic, fie el clasic sau contemporan, este o şcoală a măiestriei de care cred că niciun actor care-şi respectă munca nu se poate dispensa. Cu atât mai mult cu cât scenariştii noştri n-au reuşit să descopere printre contemporani acele pasiuni şi acei eroi autentici care adeseori depăşesc modelele clasice.
— Rolul preferat în film? Darclée ... Poate pentru că viaţa zbuciumată a marii cântăreţe oferea o bogată substanţă dramatică dar şi pentru diversitatea rolurilor din repertoriul de operă pe care trebuia să le interpretez — bineînţeles cu concursul vocal al Artei Florescu. Cred că nu exagerez spunând că-i sunt recunoscătoare acestui rol care m-a solicitat mult, dar de la care am şi învăţat tot atât de mult. Rolului Aniutei, debutul meu în film, îi păstrez de asemenea o frumoasă amintire pentru puritatea şi poezia amară pe care o purta, amprente ale marelui său creator, Cehov.
— Rolurile îndrăgite în teatru?
— Cred că toate pe care le-am interpretat. Repet, dramaturgia teatrală e mai generoasă cu actorii, îi pune la lucru, oferindu-le personaje dense, cu încărcătură emoţională. Ceea ce spun acum o să pară ciudat, dar am îndrăgit-o mult pe Lucietta (din „GâIcevile din Chioggia” de Carlo Goldoni). Poate că din pricina contrastului cu propriul meu temperament.
— Care credeţi că este soluţia îmbinării muncii de teatru cu cea pentru film?
— Una din soluţii este şi aceea de a fi în artă ca în viaţă. Sinceritatea şi simplitatea sunt pentru actorul de teatru ca şi pentru actorul de film calităţi care asigură veridicitatea caracterelor interpretate.
(Şi pentru că a venit vorba de simplitate, vă amintiţi jurnalul de actualităţi care înfăţişa aspecte ale vizitei delegaţiei noastre de cineaşti în S.U.A.? Printre vedetele americane obişnuite cu o anumită atitudine publicitară se reliefa profilul delicat al actriţei noastre care pur şi simplu nu ştie să pozeze.)
Între timp, vocea imperativă a regizorului de culise anunţa actorii că trebuie să se pregătească pentru spectacolul de seară. Afară se înoptase şi Silvia Popovici trebuia să treacă de la voluntara şi luminoasa Grusea din „Cercul de cretă caucazian” (Bertolt Brecht), rol pe care îl pregătea în vederea concursului tinerilor actori, la cel al întristatei şi singuraticei Carole din drama lui Tennessee Williams.
Una câte una începeau să se aprindă luminile în sală şi cei dintâi spectatori îşi ocupau locurile.
Pentru cei mai mulţi dintre noi înoptarea înseamnă repausul. Pentru actor însă este ora supremului examen: întâlnirea cu publicul.
