Online Magazine Edited by The national union of filmmakers

Film Critics Association 2015 Award for Best Film Journalism



Ura în dragoste. Paloşul în plug


     Vara anului 106...
     Atenţia înfrigurată a întregii lumi romane este îndreptată către nord−est, dincolo de Dunăre. Acolo, în meterezul muntos al Carpaţilor, armatele imperiului conduse de Traian însuşi zdrobesc prin fier şi foc ultima rezistenţă îndârjită, agonizantă totuşi, a regatului dac. Supunerea acestui adversar mândru, puternic, viteaz, bogat, va da împărăţiei linişte la frontierele sale septentrionale şi va servi, de pildă populaţiilor rebele din afară, care au crezut un timp într-o posibilă înfruntare a Romei sub conducerea lui Decebal. Cu un efort excepţional, costisitor, pe măsura unui duşman neînduplecat şi temut, imperiul va impune şi de astă dată pacea lui, Pax romana celor ce au cutezat decenii de-a rândul să sfideze puterea sacră a stăpânilor lumii. Nimic nu e prea mult pentru înfrângerea dacilor: un pod de piatră peste apele adânci, ostile, ale Dunării; patrusprezece legiuni aduse din Panonia, din Moesia, de la Rin sau nou înfiinţate: trupe auxiliare de germani, palmirieni, sirieni, asturi, iazigi, marcomani şi cvazi; cavaleria maură a lui Lusius Quietus; cohortele pretoriene ale împăratului, care conduce el însuşi campania — o armată de peste 150.000 de ostaşi, dotată cu marină, unităţi de geniu, maşini de război, numeroase servicii de aprovizionare, chirurgi, auguri, tâlmaci, diplomaţi, informatori. lată maşina de război pe care Roma nu pregetă s-o pună în mişcare pentru a-i înfrânge pe daci, problema externă principală, nevralgică, a unui imperiu ce se întindea de la Atlantic până în deşerturile Siriei...
     Biruinţă grea, costisitoare şi tristă, pe care o cumpănesc cu greutate uriaşele prăzi de război, serbările triumfale îndelungate, impunătoarele construcţii publice ridicate din aurul dacic. Războiul a fost aspru şi Traian l-a condus, scrie cronicarul Dion Cassius, «mai mult cu pază decât cu înfocare». Decebal însuşi n-a putut fi înfrânt şi capul său azvârlit ritual, la Roma, pe scările Gemoniei, pentru a îndeplini soarta tuturor duşmanilor împărăţiei, i-a fost retezat după ce-şi dăduse singur moartea. În mândria libertăţii sale el nu putuse fi târât în lanţuri în cortegiul triumfal al lui Traian, iar dacii lui, acum sub stăpânire romană, se dovedeau un neam greu de înduplecat...
În această apăsătoare tristeţe a biruiţilor neobişnuiţi să-şi plece grumazul, hrănind nădejdea răzbunării cu scrâşnetele înfrângerii, dar şi a biruitorilor care-şi vindecau greu rănile şi ştiau să preţuiască înălţimea morală a adversarului chiar supus în lanţuri — începe reconstrucţia Daciei, de astă−dată Provincia Dacia, curând apoi Dacia Felix, una din marile preocupări, din milenarele înfăptuiri ale lui Traian, omul de stat căruia chibzuinţa, disciplina, curajul şi generozitatea i-au valorat numele de Optimus princeps — «cel mai bun principe».
     Cu această apăsătoare tristeţe, întărită de ploile şi ceţurile toamnei transilvane, în care trupele romane de ocupaţie desăvârşesc supunerea Daciei, începe filmul lui Mircea Drăgan Columna.
     De ce Columna? În lipsa de pe ecran a venerabilului monument pe care-I găzduim acum în copie integrată pe pământ românesc — ne rămân, ispititoare, conjecturile simbolice. Nu e Columna Traiană piatra de hotar a istoriei româneşti ale cărei începuturi vrea să le restituie filmul? Dar nu e Columna uriaşul fus pe care artiştii Romei au înfăşurat filmul de piatră al cuceririi Daciei —şi nu secvenţele sale ultime, de la căderea Sarmizegetusei şi pieirea lui Decebal, le continuă cu mijloacele celei de-a şaptea arte urmaşii lor români?
     Parcurgînd cu gândul anii de supremă încleştare, a celor două «neamuri tari» din 101-106 în faţa «columnei noastre» astăzi oferită privirii aici, în Bucureşti, noua producţie a cinematografiei româneşti ne apare drept o îndrăzneaţă continuare a cronicii de piatră.
     Creatorii filmului Columna au ales, din trecutul poporului nostru, episodul cel mai dificil, acela al genezei. Cum s-a convertit mândra independenţă dacă, în la fel de mândra conştiinţă romană? Cum s-a transformat asprul ostaş roman în constructiv cetăţean al provinciei Dacia? Cum s-au înţeles duşmanii neînduplecaţi de ieri, cum au înălţat ei, împreună, temple de marmură pe ruinele fumegânde ale sanctuarelor lui Zamolxis? Prin ce miracol ura s-a prefăcut în dragoste şi paloşul în plug? Ce lege a istoriei a zidit temeIiile strategice ale limesului roman din Carpaţi, vatra poporului român?
     Dincolo de trama uneori didactică a filmului — înţelegem parcă ambiţia avară a realizatorilor de a nu lăsa deoparte niciun capitol din fragmentul de istorie ales, dar atunci unde este episodul dramatic al lui Longinus care asigură printr-o înălţătoare jertfă biruinţa romană? — ne întâmpină, convingătoare, elementele perene ale peliculei. Maiestatea munţilor, frumuseţea oamenilor, amestecul inefabil de asprime şi blândeţe care a fost calitatea supremă a dacului (Gerula) şi a romanului (Tiberius), cromatica impunătoare a purpurei romane pe verdele plaiului transilvan sau albul transparent al marmurei templelor profilat pe stâncile Carpaţilor biruie bogăţia imaginilor variate, studiate, căutate uneori, ale lungului metraj.
     Columna ne ajută — parcă mai mult decât Dacii, evocarea civilizaţiei enigmatice, tulburătoare, a străbunilor noştri autohtoni — să asistăm la întâlnirea, decisivă pentru toată istoria noastră, cu străbunii de departe, din Roma, centrul învăpăiat de atunci al civilizaţiei europene.
     Dacii şi romanii s-au întâlnit şi au rămas împreună pe Columnă.
     Şi în Columna lui Mircea Drăgan.
 
(Cinema nr. 11, noiembrie 1968)

Tags: columna film, cronica de film, mircea dragan, virgil candea

Comments: