Online Magazine Edited by The national union of filmmakers

Film Critics Association 2015 Award for Best Film Journalism



Un veac de nefericire


     În fine! Iată, pe ecrane, şi primul lungmetraj de ficţiune realizat după revoluţie. Se cheamă Rămânerea şi marchează debutul în Iungmetraj al unui tânăr regizor, Laurenţiu Damian (n. 1956), care, demult, de peste zece ani, ar fi fost apt să debuteze, ar fi trebuit să debuteze, şi ar fi debutat, dacă „vremile” n-ar fi fost cum au fost şi dacă omul de sub ele nu s-ar fi încăpăţânat să demonstreze — prin câteva filme documentare neortodoxe — că are prea mult talent — deci şi inconştienţă, şi imprevizibilitate, şi nesăbuinţă, şi „imaturitate politică” — pentru a fi demn de încrederea tovărăşească.
     În ceea ce mă priveşte, în ciuda unor documentare interesante, Laurenţiu Damian a rămas, în toţi aceşti ani, mai ales autorul unui film numit Ciné-vérité (1980), filmul de absolvire al IATC-ului. Un timbru proaspăt, lucid, ironie, plin de elan. O reporteră tv, autoarea unor interviuri cu oameni ai zilelor noastre, pregăteşte o emisiune în care „Vom vorbi despre fericire!”; doar că viaţa nu se lasă prinsă în corsetul strâmt al minciunii televizistice, viaţa-aşa-cum-este va răbufni în cadru cu o energie explozivă, compensatoare, parcă, a contrafacerii la care era supus, prin strâmba alcătuire a lucrurilor, tot ce ţinea de adevărul incomod al actualităţii... În imaginaţia cinefilă a criticului, acolo unde se nasc şi pier atâtea filmografii ideale, filmul de debut al lui Laurenţiu Damian nu se putea să nu crească, asemeni unui fruct în jurul seminţei, tocmai în jurul acestui Ciné-vérité. Cvasi-unanim apreciat nu numai ca un regizor de viitor, dar şi ca un condei talentat, Laurenţiu Damian „trebuia să vină” cu o privire directă, liberă, inteligentă, asupra actualităţii, asupra lumii din imediata apropiere. Eroare! Laurenţiu Damian se prezintă la întâlnire cu o faţă neaşteptată. Regizorul cu un aer (netrucat) de citadin sofisticat vine cu un film „rural”, un film al strămoşilor uitaţi, un film ca un poem în proză (sau ca un roman în versuri?) despre căutarea rădăcinilor. Mai mult, parcă, decât oricând, şi de astă dată rădăcinile sunt amare...
     Un orăşean îşi târăşte valiza pe Iângă o linie ferată, spre o haltă de ţară unde nu mai opreşte niciun tren. Pe un panou se poate citi numele aşezării: Rămânerea. Satul bunicilor care nu mai sunt, un sat părăsit şi pustiu, cu o biserică în ruină, cu un cimitir părăginit, Rămânerea nu mai este, acum, decât un cimitir uitat. Morţii au dus cu ei un imens capital de nefericire, din care au lăsat destul şi pe pământ, pentru urmaşi (evadarea din starea de nefericire a Rămânerii se va dovedi imposibilă). Tânărul orăşean cu un aer chinuit, încrâncenat, neîmpăcat cu sine este, în viziunea regizorului, un fel de medium prin care filmul va chema şi va reînvia fantasmele trecutului. Sub crucile cimitirului în ruină odihneşte o întreagă civilizaţie cu bocetele, descântecele, ritualurile, vrăjile, credinţele şi necredinţele ei. „Cine-i stropit cu apă din fântâna asta, rămâne, adică trăieşte”, zice un personaj. A rămâne, adică a trăi. Rămânerea, adică trăirea însăşi. Regizorul (autor şi al scenariului) amalgamează (în cheie epico-populară, dar şi în cheie suprarealistă, dar şi în cheia realismului mitologic) secvenţe semnificative din marele scenariu al vieţii înţeles ca „vis al morţii eterne”. În totul — până şi în naştere, în nuntă, în bucurie — se amestecă durerea, ameninţarea şi geniul morţii. O lume esenţializată de autor în trei elemente fundamentale apă, lacrimi, pământ. Personajele şi dramele lor nu sunt decît tuşe — precise, puternice — ale unui portret colectiv. De la istoria unei familii la istoria unui sat, de la istoria unui sat la istoria unui „neam blestemat”... O lume condamnată la nefericire. „Doamne, cu ce ţi-am greşit de ne pedepseşti aşa? Cine ne-a blestemat? (...) De ce suntem noi nenorociţi?”, sună, mereu actuală, interogaţia centrală a filmului. Se simte că Rămânerea îl doare pe autor. Ne doare. Pentru că, ştiut sau neştiut, în fiecare dintre noi există un loc geometric în care ni se întâlnesc, mustrătoare, toate „proiectele de trecut”...
     Regizorul nu descoperă în acea lume nici urâţenia — el are un simţ al grotescului, dar nu ridicol ci sfâşietor, — nici vulgaritatea unor fiinţe abrutizate de viaţă, chinuite de un Dumnezeu orb; dimpotrivă, figurile au patos şi vitalitate în nefericire.
     În finalul filmului, autorul (personajul medium) vrea să plece, dar, — splendidă imagine — toate acele umbre ale trecutului îl urmăresc, aleargă, plutesc spre el, urcă în tren, nu vor să-şi mai părăsească autorul... „Ce să fac cu voi? Cum să vă iau cu mine când nici eu nu ştiu unde să mă duc? Ce să fac cu voi?”... Laurenţiu Damian a făcut, cu ele, un film...
     Privind din punct de vedere strict profesional acest film, el confirmă calităţile unui regizor stăpân pe meserie, ştiind să-şi aleagă echipa de colaboratori de primă mână (decoruri şi costume — Daniel Răduţă, muzica — Cornelia Tăutu, montajul — Cristina Ionescu). Imaginea e semnată, surprinzător, de o femeie, o tânără debutantă, Anca Damian. Surprinzător, pentru că, dacă în televiziune mai există femei operator, în materie de lungmetraj, la noi, faptul reprezintă o noutate. O semnalăm ca pe o simplă curiozitate, pentru că, evident, nu există operatori femei şi operatori bărbaţi, ci numai operatori buni şi operatori proşti. Iar Anca Damian probează faptul că e un operator dăruit şi un profesionist bine consolidat; remarcabilă e, mai ales, o anume privire a ei, care ştie să învăluie lucrurile într-o lumină extatică, şi să confere unei paste consistente, strict realiste, o irizaţie translucidă (v. imaginea preotului pe drumul de ţară, silueta neagră masivă, profilându-se pe pământul ars de soare, v. imaginea dricului intrând în cadru cu o statuetă de ghips pe acoperiş, ca un vehicol straniu şi familiar în acelaşi timp).
     În ceea ce priveşte distribuţia, regizorul a preferat să recurgă la soluţii verificate, majoritatea actorilor joacă aşa cum — şi ceea ce — se ştia dinainte că ştiu să joace foarte bine (Mircea Albulescu, Monica Ghiuţă, Maia Morgenstern, Dorel Vişan, Valentin Uritescu, Luminiţa Gheorghiu, Mitică Popescu, George Alexandru, Dan Condurache, Eugenia Bosînceanu, Ernest Maftei şi alţii). Regizorul ştie să-şi pună în valoare actorii, să le creeze mediul optim de desfăşurare, să nu le piardă micile gesturi preţioase (vezi, de pildă, momentul în care, într-o încăpere, o mamă şi o fată părăsită de iubit aud cum pe afară trece nunta iubitului trădător; mama nu spune nimic, doar lasă capul în jos: rar un gest care să spună atât de mult, să iradieze atâta bunătate şi suferinţă neputincioasă ca acest aparent simplu gest reflex, de o clipă, al Monicăi Ghiuţă!).
     Se vede limpede, din acest film de debut, capacitatea autorului de a construi o stare de alertă existenţială... Poate tocmai în această zonă se va consolida, în timp, originalitatea acestei noi voci a regiei noastre de film. Nu e mai puţin adevărat că — trebuie s-o recunoaştem, talentul regizorului ne obligă s-o facem — Rămânerea e un film mai convingător ca substanţă, ca nivel conceptual decât ca rezolvare formală. Filmul e gândit ca o construcţie complexă, presupunând combinarea de stiluri diferite, o construcţie menită să funcţioneze pe mai multe planuri. Ceea ce, până la un punct, se întâmplă. Un episod din film, lucrat în tonuri ardente, cu o Maia Morgenstern ca o eroină de tragedie siciliană, spărgând nunta fostului iubit şi trimiţându-l la moarte — are ceva din spiritul Kaos-ului fraţilor Taviani. Secvenţa cu bătrânul ţăran murind, „Suflete, ieşi!”, i-ar plăcea, fără îndoială, dacă ar vedea-o, unui Marquez. Cadrul cu personajul aflat într-o biserică în ruină, în care năvăleşte ploaia, şi peste care plutesc, împrăştiate de vânt, pagini rupte din cărţile sfinte — are o patină tarkovskiană... Dar construcţia de tip polivalent e un proiect de anvergură, dificil şi riscant. Dacă nu e stăpânită perfect întru organicitate, îmbinarea de stiluri reduce din acurateţea, din svelteţea expresivă a întregului. Fastuosul va fi subminat de artizanal. Linia se îngreuiază, se desfăşoară cu oarecare încetineală, filmul pare încărcat, aglomerat, şi, în aglomerare, lucruri foarte bune riscă să se aplatizeze. Evident, nu o cronică de întâmpinare ar putea pătrunde în tainiţele creaţiei, ca să descopere firele de nisip strecurate în mecanism. Poate faptul că etajul viselor, al viziunilor alb-negru, în ralenti, în ciuda simbolisticii atent pusă în pagină, frizează banalitatea şi nu atinge efectul scontat? Mai ales că etajul realist e mult mai viguros, şi irizaţia fantasticului, paradoxal, aici o descoperim şi nu în vise? Poate şi pirandellismul oprit la jumătatea drumului, ca şi când autorul n-a avut curajul să-şi ducă nebunia până la capăt? Poate şi prezenţa personajului contemporan, convenţională, redusă la simple cadre de legătură? Poate şi insinuarea şablonului, de pildă în alergăturile îndrăgostiţilor? Poate şi vocea naratorului, superfluă? Poate şi sublinierea excesivă din final, cu efect redundant, prin montarea replicii despre care fusese, de fapt, vorba în tot filmul?... Cine ştie? Cert este că filmul nu atinge, practic, cota de relevanţă calculată, teoretic, perfect.
     Încă ceva. Cu puţin noroc politico-organizatoric şi cu câteva mici ajustări Rămânerea pare un film care s-ar fi putut face, în principiu, la fel de bine şi înainte. Ceea ce e şi bine şi mai puţin bine. E bine, pentru că asta înseamnă că regizorul a avut forţa de a-şi urmări propriile obsesii, de a nu se lăsa deturnat, de a nu fi, în niciun fel, „oportunist”. E mai puţin bine, în măsura în care nu se ştie când — şi dacă — se va mai întâlni regizorul cu un asemenea moment, în care să dispună de atâta libertate de mişcare… Ani de zile, filmele noastre n-au putut vorbi (la modul direct, şi nu metaforic) despre actualitatea românească. Aşteptăm să o facă. Vom continua deci să aşteptăm de la Laurenţiu Damian acel Ciné-vérité de lungmetraj. Între filmul cu care se simţea dator faţă de sine şi filmul cu care i-ar fi fost dator actualităţii, autorul a optat pentru filmul pe care simţea că şi-l datorează sieşi. Nu e un reproş, e o constatare. Din punctul de vedere al unui, regizor care îşi vede filmografia, Rămânerea e ca un Cuvânt înainte al autorului însuşi, ca un fel de prefaţă la viitoarea operă. Sunt aproape sigură că viitoarele filme ale lui Laurenţiu Damian nu vor semăna deloc cu acest film de debut. În cazul fericit — pe care i-l şi urăm, cu această ocazie festivă, în fond orice debut e o sărbătoare — în care regizorul va avea parte de o carieră continuată activ, până la adânci bătrâneţi, şi de o filmografie bogată, încheiată cu bună ştiinţă, cu de la sine putere, un singur film, în acea filmografie, va semăna cu filmul Rămânerea. Acela va fi ultimul.
 
(România literară nr. 20, 16 mai 1991)

Tags: cronica de film, eugenia voda, laurentiu damian, ramanerea film

Comments: