Un posedat de film

     Între cei mulţi, care văd în Sergiu Nicolaescu unul din realizatorii de mare prestigiu ai cine­matografiei noastre, şi ceilalţi, mai puţini şi mai cusurgii, care se îndoiesc nu numai în privinţa calităţilor sale de regizor şi actor, dar atacă totul, inclusv zâmbetul pe care-I adresează publicului, dintre aceste două categorii, zic, se află o alta, mai obiectivă şi mai domoală după părerea noastră, care vede în reputatul om de film nu numai fenome­nul (indiferent cu ce adjective, dar el trebuie constatat), ci şi esenţa, desco­perind sau redescoperind acea necesi­tate a cinematografului, apărută încă din perioada marelui mut, de a-şi făuri idoli capabili să împartă milioanele de spectatori în tabere adverse, în pentru şi contra încrâncenaţi, porniţi într-o beligeranţă care uneori ţine decenii, cu campanii şi asedii în toată legea, cu pânde şi capcane care fac, între altele, hazul adevărat al maşinăriei inventate de Lumière. Dacă filmul, în totalitatea lui, poate fi comparat cu un imperiu, vârfurile lui care rezonează într-o anumită epocă, asemeni copacilor de pe creste (actorii şi regizorii de faimă), pot fi comparaţi cu marii comandanti de oşti care aduc Cezarului-film exact ce-i al Cezarului-film, strigătele de triumf ale extaziaţilor din staluri, dar şi mârâiellile uneori îndreptăţite ale critici­lor bazati pe opuri savante, în care cele o mie şi una de estetici ale artei de până acum sunt chemate să dinamiteze neteoreticul spirit-avalanşă al celor care plătesc biletul fiindcă vor să vadă totul, plus încă ceva, dacă se poate, măcar o frântură din imperiul secret în care ce­luloidul e transformat în senzaţie.
     Sergiu Nicolaescu, în peisajul fil­mului nostru, este unul dintre puţinii care validează pe deplin aceste conside­raţii, demersului lui filmic plecând nu de la «conceptul care se cere desfăşurat», cum se scrie într-un monumental tra­tat de estetică, ci de la public, de la nevoia acută a acestuia de a se vedea implicat fără multă tevatură într-o «po­veste», care, chiar dacă n-a existat aevea niciodată, capătă statut de reali­tate prin simpla existenţă de pe ecran, râzând puţin de logică şi de silogismele teoriei, fiindcă silogismele gustului popular au fost întotdeauna altele decât acelea ale manualelor venerabile din biblioteci. El, Sergiu, cum i se spune nu numaiîn România, ci şi aiurea, la tropice sau în cine ştie ce fiord nordic, în vreo 30 de filme pe care le-a făcut singur sau în colaborare, în multe roluri pe care le-a interpretat singur sau în colaborare (în unele scene de casca­dorie se vede că nu-i el, lipseşte tipul de magnetism Nicolaescu), a plimbat spectatorii printre daci şi romani, prin­tre curaţi şi necuraţi (nu numai «mâini­le»), printre comisari care acuză şi nemuritori convertiţi în zile fierbinţi, prin scene de osândă şi prin accidente, prin Războiul de independentă de la 1877 şi prin acela al simplei lupte pentru supravieţuire din cărţile lui Jack Lon­don, cu mohican, pe lângă lacul Ontario şi prin preeriile vestului sălba­tic, printre piraţii din Pacific, după co­mori, în căutarea aurului deci, într-o bătălie pentru Roma şi prin răzbunări sudice, tutelat însă mereu de acea «me­morie a trandafirului» care îi benefică tinereţea şi îi asigură bătrâneţea măcar cu o floare.
     Care ar fi caracteristica principală a lui Sergiu Nicolaescu? Ei bine, nu cred că divulg vreun secret nici măcar ace­lora care-şi imaginează poate că el face filme cu nonşalantă şi detaşare, că ar fi un «norocos» cum n-a mai văzut Dâmboviţa şi că e deajuns să zâmbească pentru ca filmul să ajungă direct pe retina spectatorilor. Sergiu Nicolaescu munceşte cum rar munceşte un om, uneori câte 12 ore în şir, este un organi­zator de producţie cum nu avem altul, un «posedat» în sensul ouvrier al cu­vântului, un împătimit care transformă chiar şi un banal accident de circulaţie în fapt de film (în Accident, secventa maşinii cu laptele împrăştiat pe şosea este cine-verite), un star pe chipul că­ruia străluceşte nu numai zâmbetul, ci şi transpiraţia. Dacă uneori s-ar grăbi mai încet, cum spuneau anticii, şi dacă, uneori, memoria trandafirului i-ar flu­tura pe sub gene imagini mai pline de sens şi substantă, mai adânc umane, descotorosindu-i arta de efemeritatea unor candori de circumstanţă, atunci el, Sergiu Nicolaescu, ar fi într-adevăr un norocos cum n-a mai văzut Dâmboviţa.