Online Magazine Edited by The national union of filmmakers

Film Critics Association 2015 Award for Best Film Journalism



„Un petic de cer” – cronică de film


     Un film cu (şi despre şantier), care face săli pline şi după premieră, este, fără doar şi poate, un succes. Un film despre construcţia unei hidrocentrale, unde se vorbeşte despre „infiltrațiile din casa vanelor”, despre „neo­mogenitatea solului” şi despre „transforma­rea cămăşuielii de beton în sită” (chestiuni de specialitate, „omogene” story-ului, accesi­bile oricărui spectator) este oricum un punct câştigat în bătălia „filmului de actualitate”.
     Un scenariu care nu preia conflictul şablon dintre specialistul tânăr, cam impulsiv şi şeful (mai vârstnic) obtuz, cantonat în inerţie, con­flict consumat de obicei în şedinţe intermina­bile, un scenariu care vorbeşte despre oa­meni şi nu despre probleme de producție (fără a le escamota însă), înseamnă un film inspirat nu din alte filme contigui, ci din rea­litate. Bun cunoscător al publicului (cum a dovedit-o nu o dată, şi recent în scenariul la Buletin de Bucureşti), Francisc Munteanu (aici regizor şi scenarist) nu precupeteşte nimic din armele verificate: actori cu priză la public, nu doar în rolurile principale, ci şi în cele de plan doi (cu drepturi egale am putea cita toată distribuţia, începând cu Mircea Diaconu, Stela Popescu, Jean Constantin...) actriţe frumoase, pline de şarm, muzică uşoară — un posibil şlagăr — şi altă armă irefutabilă — copiii, unul mai drăgălaş ca altul, între ei o fermecătoare fetiţă de-o şchioapă, imitând-o pe... Corina Chiriac. Publicul reacţionează prompt (efectul scontat) şi este meritul regizorului de a fi făcut ca toate aceste atuuri să nu rămână simple ingrediente, dar nici să nu eclipseze miezul povestii, ci să se aşeze, firesc, în textura filmului. Francisc Munteanu uzează de toate armele (nu lipsesc decât câinii din „arsenalul” ştiut) conştient de dificultatea demersului asumat: a face film despre şantier (antrenant şi nu plicticos), dar mai ales a face film despre un erou eminamente pozitiv (deşi pleonastică, expresia circulă), nu e un lucru uşor. Căci miezul despre care vorbeam este portretul acestui erou al timpurilor noastre, directorul grupului de şantiere al viitoarei hidrocentrale (un om obişnuit?). Un portret al cărui grund îl pregăteşte genericul filmului, o mână opreşte deşteptătorul (ora 6), răsuceşte butonul tranzistorului, ia prima ţigară din pachetul de pe noptieră, papucii, ibricul cu cafea, geamul deschis, obrazul săpunit pentru ras, cafeaua, planşeta de lucru cu proiect pe ea, fotografia unei femei tinere cu privirea învăluitoare, ochelarii, şi în timp ce-și aprinde a doua țigară, descoperim în plan întreg personajul ale cărui gesturi reflexe ale dimineții le-am urmărit până acum doar planuri detalii, în prim-planuri amorsate, gros-planuri. Genericul rămâne şi momentul de cinema pur (imaginea: Valentin Ducaru) pentru că ceea ce urmează — ziua, zilele acestui om (de dimineață până seara târziu pe şantier) — cedează din specificul cinemato­grafic în favoarea unei construcții de tip literar, convenţionale, care, în ciuda abilitaţii montajului, a aplombului interpreților, a agrementului muzical, lasă să se simtă confecția (de replică, personaj sau situație). Tehnica naraţiunii mizează pe un previzibil al situații or ce dau satisfacţie spectatorului (idila inginerului stagiar cu educatoarea de la cămin, rezultatul anchetei comisiei de la Centrală, favorabil directorului), dar uneori această tehnică joacă şi feste (noaptea petrecută pe aeroport, e adevărat, conduce dramaturgic la momentul de tristeţe şi singurătate al soţilor, dar e o stare creată artificial, un simplu tele­fon ar fi putut-o anula). La întâlnirea dintre un personaj viabil, cum e directorul (convingă­tor, deşi cam monocord în reacții, Gheorghe Cozorici) cu celelalte personaje, unele dintre ele şarjate, construite pe câte o stereotipie (dorința de a se mărita a secretarei — Stela Popescu; obsesia filozofică a şoferului „ce este fericirea?” — Jean Constantin; can­doarea educatoarei — Diana Lupescu) se produce o devitalizare a poveştii, instaurând o perspectivă mai degrabă convenţională asu­pra lucrurilor. Cu alte cuvinte, deşi decorul (Dodu Bălăşoiu) şi costumele (Lidia Luludis) au acurateţe, deşi povestirea e fluentă şi rit­mul antrenant, spectacolul cinematografic (în sensul cel mai propriu al sintagmei) nu dă în întregime senzaţia de concret existenţial viu, suprinzător. Lipseşte acuitatea radiografică a mediului investigat (sau, dacă vreți, profunzi­mea). Infuzia de realitate pe care o dau locu­rile de filmare (Belazurile şi Kamazurile des­cărcând arocamente la temelia viitorului ba­raj, galeriile, centrala subterană, maşina de forat ghidată cu laser) nu e suficientă. Pentru că mizanscena se simte (cel mai evident, în secvenţa de la Bicaz), şantierul părând de cele mai multe ori fundalul poveştii pe care au adus-o actorii cu ei de la Bucureşti. Punc­tul în care se realizează totuşi aderenţa, punctul de incidenţă, rămâne personajul directorului. Într-adevăr ataşant, personajul cu­cereşte prin simplitatea reacțiilor, prin rectitudinea sa, prin obsesia unei nume statornicii etice. Îi ghicim o căldură disimulată ce se cheamă impostură, lene, căpătuială. De fapt, nu e nici aspru, nici blând, ci drept. Înțelegem că autoritatea și-a câștigat-o în timp și nu datorită funcţiei, ci prin tenace muncă şi pricepere. Un director care ştie că şantierul formează oameni și caractere. „În sarcina mea, nu intră numai executarea hidrocentralei. Eu am zece mii de oameni pe care-i duc după mine de pe un şantier pe altul. Am peste o mie de copii care s-au născut în aceste colonii”. Vorbindu-i fiecăruia pe limba lui, fără să-şi piardă din colţoşenie, alergând de la birou la căminul de copii, de aici la baraj, de acolo la centrala subterană, apoi la spital să vadă un accidentat, din nou la centrală, căutând soluţii pentru neprevăzutul cu care se confruntă zilnic („Eu nu vreau să ies basma curată. Vreau ca această hidrocentrala să funcţioneze”), şi la capătul acestei încordări zilnice (mascată de o calmă stăpânire de sine) singurătatea din baracă, un telefon soţiei la Bucureşti („Cât e ceasul? Unu? lartă-mă, n-am observat! Noapte bună!”). ,,Avatarurile” eroului nostru: rosturile simple, curajul de fiecare zi. Ce-o fi în sufletul acestui om de acţiune? e o întrebare care rămâne în suspensie, ca şi senzaţia unui prea plin al acestei lumi ce se lasă anevoie explorată în potenţialul ei, lumea şantierului, unde deocamdată s-a forat doar în partea vizibilă a icebergului. E un început bun.
(Cinema nr. 2, februarie 1983)

Tags: cronica de film, francisc munteanu, gheorghe cozorici, ovidiu iuliu moldovan, roxana pana, un petic de cer film

Comments: