Prezent la Cannes, apreciat atât de public, cât și de critică (de altfel, performanță greu de conceput în cele mai multe dintre cazuri), laureat al Marelui Premiu la Festivalul Intemațional Transilvania de la Cluj (unde contracandidat era un laureat Oscar pentru cel mai bun film străin),
Occident impresionează în primul rând prin calitatea scenariului său, trei noduri epice împletite cu ingeniozitate, cu eleganță, cu măsură pentru a evoca riguros, dar nu lipsit de un umor atroce („Cum se înmulțesc bananele?” ― „Am de reclamat un furt! ― Ce-ați furat?” etc., etc.) nu doar de limbaj, ci și de situație, de nuanțe, de accente, de compoziție (acea sticla care-l lovește pe Lucian în cimitir își dezvăluie târziu întreaga traiectorie). De la șarjă la absurd, de la ironia subțire focalizată pe instituții – poliție, adopții, publicitate – la tonul amărui al disoluției poveștilor sentimentale (inclusiv sarcasmul prezent în sugestiile prezente în vânatoarea de străini, cu corolarul eroi – comic al italianului care dorește să rămână în România, deși e născut în Mozambic) toate armele persiflării se focalizează pe raporturile tinerilor cu propria familie, cu prietenii, cu societatea și cu tranziția perpetuă a zilelor noastre.
Dacă toată povestea filmului pornește de la un personaj absent ― prietenul lui Lucian mort în Germania, toate axele narative se intersectează spectaculos, dar cu claritate, motivând psihologii atașante, personaje pitorești, raporturi umane precis racordate la destine ce par a fi dominate de atracția unui vag Occident, generator de împliniri factice de neocolit. Dorul de ducă, lehamitea, saturația în fața unui orizont (de altfel dat lipsă la apel) nu anulează perspectiva lirică, chiar dacă și aceasta este uneori supusă tirului unui umor de calitate (cum ar fi irepresibila dorință de a scrie versuri ― nu poezie ― a unui personaj central din cea de-a doua poveste).
Măsura perfect stăpânită de
Cristian Mungiu se vădește în absența caricaturii, în refuzul ridicolului, în firescul situațiilor care genereaza prin acumulare un umor de tip special (parțial) întâlnit uneori și la
Nae Caranfil în filmele sale. Marea Măiestrie a lui Cristian Mungiu este demonstrată și de perfecta stăpânire a actorilor, care își joacă caraghioslâcul vieții cu virtuozitate, cu năuceli și aere parcă sosite din cele mai reprezentative comedii ale lumii (― Plouă? ― întreabă proaspăt resuscitata cu un lighean de apă Julieta Strâmbeanu după ce leșinase aflând că fiul este mort (dar nu era el).
Dintre cei mai câștigați de acest film îi notez pe
Alexandru Papadopol,
Coca Bloos, Anca Androne,
Dorel Vișan,
Tania Popa și
Valeriu Andriuță, de altfel credinciosul locotenent al cineastului și în precedentele aventuri cinematografice de scurtmetraj.
Definirea treptată a personajelor, proces determinat de construcția aproape geometrică a suportului epic, acumularea plină de sugestii a gagurilor ce dezvăluie spre final toate motivațiile „eroilor” fără voie demonstrează calitatea unui autor complet, a cărui reușită a fost bine mediatizată înainte de intrarea în circuitul comercial al filmului. Cristian Mungiu este o valoare sigură pentru filmul românesc contemporan; rămâne ca birocrația producției cinematografice să fie mai rapid învinsă pentru materializarea viitoarelor sale proiecte. Dacă filmul
Occident rămâne măsura valorii unui debut strălucit, să sperăm că și viitorii debutanți vor veni cu opere comparabile. Până una alta, filmul
Occident este, începând de la sfârșitul lunii octombrie, în concurs la prestigiosul Festival internațional de la Montpellier, unde cred că va repeta succesul de public și de critică de la Cannes.
Mergeți, stimați spectatori, pentru două ore în
Occident-ul lui Cristian Mungiu! Nu veți regreta.
