Un lung adio

     Iată că nu ne despărţim de trecut râzând. Ne-o confirmă şi două dintre ultimele filme ale producţiei ante−revoluţionare, Campioana şi Întâmplări cu Alexandra, rămase la „fundul sacului” şi ajunse prea târziu (sau prea devreme) la întâlnirea cu publicul. Două pelicule pe care le aseamănă recurgerea la universul copilăriei pentru a include, atât cât s-a putut, ceva adevăr omenesc şi pentru a evita obiecţiile „de sus”. Amândouă supralicitează în linia bunelor sentimente şi îşi reduc la minimum conflictele şi reprezentarea realităţii. Ambii regizori, Elisabeta Bostan (Campioana) şi Cornel Diaconu (Întâmplări cu Alexandra) au grijă ca tonul să fie agreabil, încercând să atenueze astfel platitudinea enunţurilor tematice.
     În cazul celui dintâi film tema s-ar rezuma cam aşa: „sacrificiile, dar şi satisfacţiile ce însoţesc performanţa în sport”. Povestea unei micuţe gimnaste (interpretată cu farmec de lzabela Moldovan) îşi intensifică interesul prin trimiterile la cariera Nadiei Comăneci. Ca şi cea botezată de ziariştii străini „zâna din Carpaţi”, protagonista provine din provincia îndepărtată, dar talentul şi mai ales şansa întâlnirii cu un antrenor care are încredere în ea o propulsează în fruntea lotului naţional. Tot ca vedeta gimnasticii noastre ea este secondată în ascensiunea sa de o bună prietenă care o însoţeşte în finalul triumfal pe podium (dar pe locul al doilea) într-un concurs internaţional. Aluzia la Teodora Ungureanu este lesne sesizată. După cum se poate sesiza şi asemănarea dintre antrenorul din film şi faimosul Béla Károlyi, Pygmalion-ul Nadiei. În interpretarea, ca de obicei inteligentă, a lui Mircea Diaconu acest personaj nu are chiar duritatea şi obstinaţia lui Károlyi, deşi efortul pe care-l cere micuţei eleve o aduce la exasperare. Există şi o evadare de la şcoală a protagonistei, nu atât de spectaculoasă ca cea a Nadiei de la Deva, care a sporit tirajul revistei „Flacăra” la vremea respectivă. Fetiţa din Campioana reuşeşte să fugă numai până… în pomul înflorit din curte. Soarta acestor copii care renunţă la jocurile copilăriei nu poate să inspire decât ataşament, lucru pe care au mizat din plin realizatorii peliculei. Duioşia generată nu diminuează însă nedumerirea în faţa cronologiei acţiunii. O „scăpare” face să apară la început un ziar din septembrie 1989, când formarea campioanei abia începe. Ori încheierea glorioasă cu festivitatea de premiere la care se cântă „Deşteaptă-te române” iar locul al treilea e ocupat de o fetiţă din R.D.G., pare să aiba loc cel puţin peste un an, când Germania se reunificase de mult. Sunt amănunte, desigur, dar amănunte la care am devenit mai sensibili de la o vreme încoace.
     În schimb, Întâmplări cu Alexandra nu încearcă să mai adapteze nimic la „schimbări”. Este pur şi simplu un film realizat înainte şi aşa a şi pătruns el în mici săli de cinema. Cei care nu fac alergie la vederea cravatelor de pionieri se pot lăsa conduşi de Cornel Diaconu în „universul copilăriei” şi, după voinţa expresă a foştilor mentori de la CCES, în cel al familiei. Conflictul este şi mai estompat decât în Campioana ca să nu spunem că lipseşte cu desăvârşire. O suită de mici catastrofe (uneori hazoase) se petrec într-o casă din care pleacă, nu se ştie prea bine de ce, mama. Evident, ea nu putea să-şi părăsească soţul şi fetiţa ca-n Kramer contra Kramer, dar lipseşte un timp (probabil din motive profesionale) lăsându-i pe cei doi să-şi facă singuri de mâncare, patul, cumpăraturile. Mici naivităţi şi mici secrete ale copiilor agrementează golul dramaturgic. Puştii — şi mai ales Ana Diconu, interpreta protagonistei —sunt irezistibili. Câteva momente de adevarată graţie prilejuite de jocurile lor, mai ales de cel inspirat de Extraterestrul lui Spielberg. În rest, povestea se mai complică puţin cu păţaniile tatălui (din nou Mircea Diaconu) care începe, din pricina stressului casnic să-şi neglijeze slujba de redactor la o publicaţie literară. Din fericire pentru film, colaboratorul care-l sâcâie mereu cu producţiile sale este, în interpretarea scriitorului Dumitru Dinulescu, un fel de Soso din Munţii albaştri. Deşi nu lipsesc argumentele de farmec şi puţin umor, Întâmplările cu Alexandra sunt supuse aceleiaşi băi de duioşie aplicate programatic cinematografiei noastre „socialiste”.
     Deci, două filme care au multe în comun (şi nu întâmplător), obligându-ne să privim puţin înapoi pentru a putea păşi înainte. Desigur, recapitularea ticurilor „dinainte” nu e plăcută. Este, în schimb, utilă. Deci: aplatizarea conflictelor, filtrul roz asupra realităţii, o tipologie lipsită de nuanţe şi mai ales de trăsături negative, o forţată şi neconvingătoare concluzie că „binele învinge”, că omenia este atotbiruitoare.
Nici drame şi nici melodrame, filmele noastre erau „Scene din viaţa unor...” punctele de suspensie putând fi înlocuite cu o categorie socio−profesională care era decretată ca prioritară (evident, în plan tematic). În schimb, aceste pelicule mai reuşeau să cucerească ceva public cu ajutorul actorilor. Este şi cazul Campioanei şi a Întâmplărilor cu Alexandra.
     Înzestrat cu un rar simţ al detaliului, Mircea Diaconu improvizează credibil în amândouă şi creditează cu firescul şi farmecul lui personajele. Un portret memorabil face în filmul Elisabetei Bostan şi Carmen Galin, mai plauzibilă în latura antrenoare capricioasă şi afurisită suspinând după gloria trecută decât în cea de profesoară camaradă şi ludică. Recunoscând că aceşti actori ar merita partituri mult mai solide, mă gândeam ce bine e că i-am văzut anul trecut pe ecran şi alte filme, pe Mircea Diaconu în De ce trag clopotele, Mitică?, iar pe Carmen Galin în Sezonul pescăruşilor.