Un film-martor, un film-dovadă, dureros şi trist despre cum se „joacă” dumneaei Puterea — cu cei care o înţeleg, în zona resorturilor interzise, şi o contestă pentru că au hotărât să elimine compromisul de orice fel din ceea ce le-a mai rămas de trăit. Un film al stării de veghe, la căpătâiul unor morţi frumoşi şi la graniţele unor principii morale, pe care nu mintea noastră le-a inventat, ci sufletul nostru le iubeşte. Un film-strigăt. Poate un film-monolog, poate doar un film dinăuntru. Poate doar nişte fapte-de-oameni filmate cu ochiul celui care vrea să stea deoparte şi să apese pe buton, neparticipând nici măcar cu surâsul permis la vânzoleala de păreri pe care le înregistrează. Un film-curaj, un film-scandal, un film-manifest. Bine. Poate toate acestea. Oricum, un film obligatoriu. Necesar şi amar...
...Ai văzut filmul?, te întreabă cineva pe care nu îl cunoşti, după proiecţie, în Piaţa Universităţii. Da. L-am văzut. Răspunzi şi încerci să afli de ce au venit din nou aici. Pentru că au văzut filmul?
Pentru 10% din electorat, exact aceia consideraţi nereprezentativi, filmul este unul singur, al LOR. Nu simt nevoia să mai precizeze care film. În sfârşit au şi ei filmul LOR. Realitatea LOR. Sunt ei şi conştiinţa lor acolo. E o victorie şi numai faptul că acest film există. Încercând să protejezi fragilul adevăr dinăuntru, ceea ce nu vei striga decât împreună cu ei, descoperi că ai neapărată nevoie de acest film. Despre Piaţa Universităţii din România, despre o parte din România care doreşte, într-adevăr, să facă parte din Europa. Bine. Priveşti încă o dată în jur. Ce film ai văzut? Scutierii sunt numeroşi, în directă proporţionalitate cu încrederea Puterii în propriile-i forţe. Ce film ai văzut? Ceva ce n-ai văzut niciodată. Despre „coloana vertebrală a conştiinţei româneşti” —
Stere Gulea dixit.
Nu ştiu cum va fi primit acest film la Paşcani sau la Tecuci sau la Mizil sau pe oriunde Revoluţia nu a fost decât o uluită şedere cu degetul în gură în faţa televizorului, un cadou frumos şi, deocamdată, nemeritat. Nu ştiu cine din afară va putea iubi acest film. Nici măcar nu ştiu dacă acest film trebuia să fie un document pur obiectiv, fără partizanat, fără sentiment, fără gustul amar al unei inexplicabile înfrângeri. Cei care îl semnează au apelat onest la toate sursele documentare accesibile. Deficienţa (să zicem profesional-deontologică) neapropierii suficiente de pulsul actual al „taberei adverse” poate fi trecută cu vederea în numele cauzei, absolut juste (cu elemente probatorii sugerate), pe care filmul o salută, o susţine. La urma urmelor, delictul de opinie a fost inventat la ospeţele ideologice ale raţiunii de stat.
Or, acesta este un film despre statul GOLANIA, suficient de numeros şi suficient de romantic pentru a nu îşi refuza dreptul de a contesta, până la riscul absolut, nelegitimitatea morală a celor care şi-au adjudecat, în circumstanţele confuze, atributele guvernării. Filmul este, dincolo de precaritatea condiţiilor tehnice de realizare, o asumare a realităţii trăite şi tangibile, un colaj inteligent al tuturor materialelor disponibile pe tema propusă. Gestul meritoriu este, în primul rând, acela de a fi fost acolo, atunci, cu aparatul de filmat, înţelegând că Piaţa Universităţii din România este (a fost, este), realmente, şansa redobândirii demnităţii morale, civice absolut necesare accesului acestui popor în rândul din faţă — meritat — cel al naţiunilor care îşi înţeleg şi îşi respectă Revoluţiile, disidenţii, liderii, opiniile, cicatricele, fobiile, slăbiciunile, poate chiar diferenţele culturale.
Ai văzut filmul? Da. Şi nu am să povestesc cât de greu am intrat. Era normal. Sala era dintru-nceput neîncăpătoare, cei care au organizat premiera ştiau asta, fără doar şi poate.
Numărul celor care aveau nevoie de acest film, neapărat atunci, pe 22, când se împlinea un an de la debutul Pieţei Universităţii, nu putea intra în calculul lor. Nu am să vă povestesc că am stat în picioare, leoarcă de amintiri şi obligat la imparţialitate de statutul de jurnalist.
Nu am să vă povestesc nimic. Am să vă chem la film. Oricine aţi fi. Apoi, fără să vă explic în ce parte a oraşului se află Piaţa Universităţii, am să vă întreb, răbdător: aţi văzut filmul? Şi am să tac, preventiv, indiferent de răspuns. Nu vă minţiţi.
Realitatea nu poate depăşi ficţiunea decât în poveşti. Obositoare, seducătoare poveşti. Jucaţi pe simplu, pe „ăi tari”. Nu veţi pierde, ca de obicei, decât filmul.
