S-a mai afirmat că am ceva cu documentarul. Da, rămân mai departe încrezător şi nemulţumit de el.
Pentru Studioul „Al. Sahia”, anul calendaristic, de la o vreme încoace se măsoară în peste o sută de filme, ceea ce, cu alte cuvinte, înseamnă un film la trei zile. Obişnuita noastră rubrică, destinată filmului documentar, influentaţă şi de capriciile difuzării, n-a putut — fireşte — urmări întreg ansamblul filmelor documentare şi ştiinţifice produse de-a lungul anului trecut la Studioul „Sahia”, rezumându-se la constatări (mai mult sau mai puţin generale) favorizate de o parte infimă a producţiei, Prilejul ideal pentru estimarea creaţiei globale a documentariştilor ne-a fost oferit relativ recent de trecerea în revistă pe care studioul s-a obişnuit, de vreo trei primăveri încoace, să o facă anual, cu scopul acordării de premii celor mai meritorii pelicule. Nu stă în intenţia noastră să comentăm aceste premii, le vom enumera doar pentru ştiinţa cititorilor. Deci.., întreaga producţie a fost împărţită în patru categorii după criterii tematice şi anume: a) filme consacrate dezvoltării bazei economice a ţării; b) filme de investigaţie ştiinţifică şi de popularizare a unor cunoştinţe ştiinţifice; c) filme de anchetă socială şi educaţie cetăţenească; d) filme despre fenomenul cultural-artistic. (Nici modul de împărţire a filmelor în aceste categorii, discutabile, nu stă în intenţia noastră să-I comentăm aici). lată şi scurt-metrajele care au realizat cele mai mari medii (deci au obţinut premii), în ordinea categoriilor citate:
De 2x8 minute despre Timişoara (regizor:
Mirel Ilieşiu),
Convergenţe (regizor:
Dona Barta),
Muzeul (regizor:
Gabriel Barta),
Prin Vrancea (regizor:
Sergiu Huzum). În palmaresul acestui concurs intern al Studioului „Al. Sahia” figurează şi alte distincţii, un premiu-menţiune acordat filmului
Lumina de pe Lotru (regizor:
Erwin Szekler), alt premiu-menţiune filmului
Nicolae lorga (regizor: Petre Sirin), două premii pentru imaginea scurt-metrajelor
20 de secunde (regizor:
Gheorghe Horvath, operator: Mihail Narti) şi
Misterul culorilor (regizor: Terner Zoltan, operator: Claudiu Soltescu), un premiu special şi un premiu insolit — atenţie! pentru cele mai slabe filme ale anului, acordat ex-aequo, scurt-metrajelor
Băieţelul lui tăticu (regizor:
Titus Mesaroş) şi — în ceea ce mă priveşte nu subscriu la această „distincţie”, voi explica de ce —
Stimată domnişoară V (regizor: Gabriel Barta).
Plasarea pe o nouă orbită
Vom inversa, puţin, ordinea „categoriilor” propuse de Studioul „Sahia” şi vom consemna faptul că sub denumirea generică de „filme despre fenomenul cultural-artistic”, cineaştii documentarişti au strâns un mănunchi de filme izbutite, izbutite în primul rând prin ceea ce au de comunicat privitorilor, dar dovedind şi un plus de profesionalitate sau părăsirea unor anumite poncife „folclorizante”, cu care ne-am cam obişnuit până la saturaţie. Adică. Este bun docurnentarul lui Petre Sirin
Nicolae lorga, pentru că utilizează raţional materialul arhivistic avut la îndemână (fotografii, imagini de film, etc; ce palpitante sunt documentele cinematografice privind oameni ai trecutului de la care ne-a rămas doar faima!) punând revelator în lumină individualitatea personalităţii evocate, printr-un montaj inteligent, simplu, şi printr-un comentariu fără emfază. Ne-a plăcut să urmărim documentarul lui Gh. Horvath
Acasă la Niculai Popa, consacrat unui personaj cu iz de legendă, care şi-a răsfoit sub ochii noştri „cartia” vieţii sale, o viaţă pusă sub semnul nobilei pasiuni pentru frumos. Am participat cu interes (receptivitatea ne-a fost întreţinută de multitudinea elementelor de „ritual” cuprinse în film) la
Nunta de pe valea Izei — regia Maria Săpătoru, „piesă” care se joacă mereu, de ani şi ani de zile, cu alţi şi actori, Mirel Ilieşiu descoperă bătrâni nemaipomenit de frumoşi, şi de adevăraţi, trecând
De la Prislop la Gutin, într-un film descriptiv, cu reale virtuţi imagistice. Dar astfel de filme, ca acelea — bune — menţionate mai sus, s-au mai făcut la Studioul „Sahia”, rămân adică pe o orbită cunoscută. Încercarea de a trece pe altă orbită o săvârşeşte Sergiu Huzum în scurt-metrajul
Prin Vrancea (după un scenariu scris împreună cu Mioara Cremene, imaginea fiind semnată de Petre Gheorghe şi Gheorghe Herschdörfer). Filmul se rezumă la câteva date fundamentale despre oamenii şi ţinuturile Vrancei, apropiindu-se de ei în momente de mare bucurie (o nuntă) şi de mare durere (o înmomântare), urmărindu-i într-o discuţie pasionantă de actualitate imediată (primul pas al omului pe lună). Scurt-metrajul lui Huzum iese din sfera de atracţie a descriptivismutui (ah, comentariile descriptiviste!) şi pătrunde în zonele eseului filozofic, imaginea însoţind, prin metafora anotimpurilor, gândul principal al autorilor: acela de a sintetiza în imagini cinematografice momente esenţiale din existenţa de azi.
Cu peliculele prilejuite de teme sportive (plasate, printr-o stranie întâmplare, în aceeaşi „categorie” a filmelor despre fenomenul cultural-artistic) se întâmpla cam la fel. Sunt, cu alte cuvinte, unele care consemnează un anume eveniment, o anume performanţa sportivă şi se rezumă la atâta, uneori cu un plus de sentiment (
Gaudeamus, închinat clubului sportiv Universitatea-Cluj de către unul din miile de mii de pasionaţi suporteri, Eugen Popiţă) alteori cu foarte multe banalităţi (
Luptă la semicerc, în care aflăm că „frumuseţea jocului de baschet e înţeleasă şi de fete” şi că „nu culoarea pielii contează” în realizarea marilor performanţe) ş.a.m.d. şi, dintr-odată, un scurt-metraj care iese din comun, care înseamnă altceva. În
20 secunde, regizorul Gheorghe Horvath şi operatorul Mihail Narti au spulberat crusta „obişnuinţelor” şi au izbutit, printr-o riguroasă concentraţie, ţinându-şi parcă respiraţia alături de trăgătorul aflat în faţa ţintelor — un eseu despre voinţă, despre seriozitate, despre talent.
Leul furnicilor
În sectorul filmelor ştiinţifice, regizoarea Dona Barta şi-a dovedit din nou meşteşugul graţie căruia izbuteşte, de mulţi ani de zile, să confere scurt-metrajelor sale, inspirate din lumea unor vieţuitoare mai mult sau mai puţin cunoscute, clipe de emoţie estetică. Filmul său
Convergenţe, de riguroasă investigaţie ştiinţifică, capătă alura unei fabule cu tâlcuri profunde. În această „poveste” pentru furnici, din care furnicile n-o să înveţe niciodată nimic, „protagonistul” este o gânganie hidoasă şi mârşavă, care trăieşte sub nisip şi pregăteşte mereu, cu o insistenţă demnă de cauze mai bune, capcane-pâlnii pentru furnicile naive. Leul furnicilor, pentru că despre el este vorba, această vietate anacronică — care merge de-a-ndaratelea şi care se hrăneşte în mod sadic cu furnici fără apărare — va ajunge, depăşind faza larvară, o minune a naturii, un fel de libelulă cu trup suplu şi aripi diafane. Cam asta e fabula, doar aparent paradoxală, a Donei Barta, înfăţişată cinematografic simplu, fără floricele de stil, cu un comentariu inteligent şi spiritual (cred că acest text al
Evei Sîrbu constituie cel mai inspirat comentariu din seria tuturor filmelor vizionate acum). Tot Dona Barta cercetează în
Relicte lumea neştiută a apelor freatice, cu aceeaşi pasiune şi pricepere. Un alt regizor cu aptitudini pentru gen, Doru Cheşu, aduce pe ecran
Patentele naturii, izbutind să ne convingă, cu argumente, ce infinită sursă de inspiraţie pentru cuceririle ştiinţifice ale omului o constituie natura.
Dar, filmele ştiinţifice nu conving în ansamblul lor. În primul rând, universul lor problematic a rămas în urma cerinţelor societăţii şi ştiinţei moderne. Doru Cheşu încearcă în alt film al său,
Metale neobişnuite, o incursiune în lumea unor metale cu nume de rezonanţă, precum beriliul, seleniul, titanul, germaniul — dar investigaţia sa este ultradidactică, nu izbuteşte să pună accente diferenţiate pentru a activiza interesul privitorilor. Simplistă este şi încercarea lui C. Budişteanu de a exemplifica pe film, în
Memoria vieţii, modul în care se transmit cromozomii. Ştim: o bună parte a peliculelor despre care vorbim au ca principal scop „popularizarea unor cunoştinţe ştiintifice”, dar nivelul lor tocmai din această perspectivă lasă de dorit.
Nu insistăm asupra altor filme precum
Râpa roşie (lipsit de idee) şi
Ateroscleroza (înscenat şi teatralizat), ambele de Stelian Penu,
Nămolul de Techirghiol (în care D. Dădîrlat adună neselectiv fel de fel de imagini marine),
Puii în primejdie (cu „primejdii” artificial create),
Dincolo de val (în care nişte scafandri plonjează într-un... acvariu, cu menţiunea, doar, că scurt-metrajul lui Alex. Gaşpar are un pic de umor),
Per pedes (în care C. Budişteanu studiază aplicat „secretele” mersului uman, ajungând, însă, la concluzii aberante precum: „mersul normal a îngăduit omului primii paşi pe alte planete”) etc. Sunt filme „de serie”, care, prin modul în care sunt realizate, îşi pierd pe drum o bună parte din raţiunea de a fi. Tocmai de aceea, un film ca
Misterele culorilor — încercare de descifrare a secretelor receptării culorilor — film axat pe o idee limpede, cu imagini spectaculoase, iese din „comun” şi — prin lipsa de comparaţie — reţine atenţia. Dar până acum n-am abordat scurt-metrajul pe teme contemporane. O vom face în numărul viitor.