Online Magazine Edited by The national union of filmmakers

Film Critics Association 2015 Award for Best Film Journalism



Un film despre tinerețe și dragoste


     „Ne cunoaștem dintr-un spic cu lună nouă” — iată o replică — nu încape nici o îndoială — care îl trădează pe Fănuș Neagu — coautor, alături de mai vechiul său colaborator, Vintilă Ornaru — al scenariului recentei producții a Casei de Filme 5: Sania albastră.
     Întâmpinați cu aromele unor astfel de vorbe, care parcă mai tânjesc după pagina scrisă și tremură ușor, nesigure, de favorurile ecranului, este limpede că suntem invitaţi să ne instalăm în plină convenție poetică. Numai în spațiul ei insistențele unui băiat îndrăgostit „fulger” pot părea o ghidușie, iar melancoliile prelungite ale unei fete părăsite — un truc pentru strecurarea reveriei. Deconcertant, poate, în ordinea carierei regizorului loan Cărmăzan — care are la activ două filme de stabilitatea Țapinarilor și a Lișcăi — filmul Sania albastră nu este străin, totuși, de ceea ce ni s-a părut a fi, încă de la început, o ambițioasă preocupare a tânărului autor: provocarea realismului cinematografic. Numai că, de data aceasta, își dezvoltă exercițiul într-o tonalitate minoră. Nefiind, deocamdată, în măsură de a ne pronunța asupra oportunității unei astfel de traiectorii, consemnăm doar acea continuitate de gând, în virtutea căreia loan Cărmăzan își spune mica sa istorie întrebându-se, cu simpatică îndărătnicie, cum să facă să mai frângă o dată gâtul, nu al elocvenței, ci al acestui realism sus indicat. Într-un anumit fel, în măsura în care izbutește să acționeze sub protecția convențiilor practice și a pactului pe care filmul muzical (a nu se confunda cu musical-ul) îl impune spectatorului, jocurile i-au ieșit. Povestea de dragoste dintre o fată și un băiat cu nume schimbătoare — tocmai pentru că nu au unul în fața altuia decât o identitate sentimentală — nu este tratată, ci spusă. Vorbesc, în numele eroilor, cântecele (autori — Dan Creimerman și Eugen Rotaru), alunecările sau insistențele aparatului de filmat (operator — Marin Stanciu) chemat să descifreze, pe cont propriu, tot ceea ce ar putea spori cota de farmec. A căuta aici motivații psihologice, înseamnă a aștepta să facă plopul pere. În astfel de pelicule, nu adâncime se cere iubirii, ci culoare, parfum, forță de catapultare în lumea râsului. Cu sau fără voia lor, filmele din această categorie impun condiții: cine nu poate intra în joc, cine nu acceptă că „sania albastră” este un alt nume dat visului, va încerca să afle puncte de sprijin dincolo de propunerile de fond ale regizorului. Ca să-și alăture definitiv spectacolul, i-ar fi trebuit însă autorului o mai decisă și mai spectaculoasă exploatare a convenției, o citire mai apăsat ironică a disputei dintre spațiul basmului modern și spațiul turistic, a contrapunctului dintre real și posibil. Când regizorul se îndepărtează de regimul complicității, pasul se face nu fără urmări. Observație valabilă și pentru jocul actorilor, în alt chip solicitați decât în poveștile obișnuite. Cred că Bogdan Stanoevici a înțeles cel mai exact tonul filmului, personajul său având nu atât aerul unui îndrăgostit, ci al unui spiriduș bun și ocrotitor. Când nu se lasă furată de tristeți „ca-n viață”, Diana Gheorghian îi este o diafană parteneră. În rolul celui care nu-și pierde vremea cu „săniile albastre”' ci cu „mesele organizate”, debutează, singur de sine, Ioan Georgescu. Mai apar, într-un cântec — de ce numai unul? — Aura Urziceanu și Leni Pințea-Homeag, într-o replică ce mângâie auzul: „când eram salcie și trandafir”.

 
(Informația, 23 februarie 1987)

Tags: ioan carmazan, magda mihailescu, sania albastra

Comments: