Alexandru Solomon a terminat recent Marele jaf comunist, un documentar de lungmetraj despre incredibilul caz al celor șase comuniști evrei ― cinci bărbati și o femeie ― care în 1959 au atacat Banca Națională a României. După două luni au fost prinși, a avut loc un proces, la capătul căruia bărbații au fost condamnați la moarte și executați, iar femeia a fost grațiată și a emigrat în Israel.
Regizor consacrat de documentar Alexandru Solomon a atacat acest subiect delicat sperând că va reuși să dezlege și enigma: pentru care motiv a fost atacată banca?, și fără îndoială atras de reconstituirea jafului, realizată în 1960, un film de propagandă care îi permitea să pună în abis însăși menirea documentarului ca gen, moralitatea lui ș.a.m.d.
Proiectul Marele jaf comunist a avut însă nevoie de patru ani până să fie realizat. El va fi prezentat în premieră la Festivalul Transilvania de la Cluj-Napoca (28 mai-6 iunie). Din 10 mai, însă, el va fi difuzat la BBC. Deocamdată, nici o televiziune de la noi nu e interesată să-l cumpere.
― Marele jaf comunist e un mai mult un film despre atacul băncii sau despre reconstituirea lui, unde acuzații se jucau pe ei înșiși?
― Și una, și alta. Povestea în sine e fascinantă. Toți șase erau ilegaliști, oameni care luptaseră în timpul războiului, comuniști convinși, care după 15 ani au ajuns să se răzvrătească împotriva regimului la care puseseră umărul. A fost un jaf organizat după model american într-o țară care trăia după model sovietic. Un alt paradox era că oamenii ăștia veneau din interiorul sistemului. Sigur că mi-am dorit să găsesc o explicație sau să descopăr în dosar vreo declarație sau să dau peste un martor care să spună: „Știu de ce au făcut-o!”, dar un răspuns ferm n-am găsit. Orice explicație rațională a oricărei teorii (că au fost sioniști, că au vrut să fugă din țară) se blochează la un moment dat. Singura explicație pe care o pot da e irațională și e vorba despre expresia unei dezamăgiri.
― Bănuiesc că munca de documentare a fost amplă.
― Întreg materialul filmat durează vreo 60 de ore. Am vorbit cu ofițeri de Securitate, anchetatori, judecători, milițieni, colegi de celulă, foști angajați ai băncii. Cred că am intervievat în prealabil 120 de oameni.
― Filmul e coprodus de firma românească Libra Film și cea franceză Les Films d'Ici, cofinanțat de ZDF/ ARTE, BBC, France 2, cu sprijinul Centrului Național al Cinematografiei și Eurimages. A fost greu să găsiți finanțarea?
― N-a fost ușor, din moment ce nu-i cunoșteam pe oamenii aceia și ei nu mă cunoșteau pe mine. Drept pentru care m-am înscris la diverse sesiuni de training ― interesante, dar costisitoare și ca timp, și ca bani. Am făcut 10 ani documentare în România și cu bani puțini. Mi-a ajuns. Șansa e să ieși cu un subiect românesc și să convingi finanțatori din afară. Proiectul a fost respins în prima fază de CNC, deși avea deja finanțare de 60%. Pe urmă, CNC a acceptat să ne finanțeze cu o treime din buget.
― E adevărat că nicio televiziune românească nu vrea filmul?
― Se pare că filmul e bun pentru BBC și ARTE, dar nu pentru televiziunile de la noi. Altfel, mai auzi din când în când spunându-se că cineaștii noștri nu fac documentare despre Revoluție sau alte teme importante. Păi, nu fac pentru că nu au cu ce. Documentarul este în România copilul nimănui. În cinematografie e considerat un gen minor, și chiar în Legea cinematografiei e stipulat că trebuie să fie sub 20 de minute. Dar în România documentarul e de fapt un gen vital. Ce instrument mai bun poți avea pentru a scormoni trecutul?
― Care e maniera în care ați tratat dumneavoastră subiectul?
― Marele jaf comunist e, să zic așa, un documentar polițist politic. Niciodată n-am făcut filme prea clar delimitate și îmi place să amestec genurile. Pe de altă parte, existând acea reconstituire, acel film de propagandă prezentat ca film documentar, mi-am pus și problema raportului documentarului cu un subiect. Am vrut să observ unde începe și unde se termină manipularea și, în fond, ce răspundere apasă pe umerii celui care face filmul. La un moment dat i-am strâns pe cât mai mulți oamem intervievați și le-am arătat filmul din '60, după care am organizat o discuție de vreo oră jumate pe care n-am mai introdus-o în film, pentru că n-am mai putut-o integra nicăieri. Din păcate, discuția a fost dominată de anchetatori, ca și acum 40 de ani, ceea ce pentru mine a fost o mare umilință. Într-un fel, filmul meu e și despre asta, despre persistența acestor mentalități.
