Online Magazine Edited by The national union of filmmakers

Film Critics Association 2015 Award for Best Film Journalism



Un film despre blestemul plecării: Rămânerea


     Încet, neliniștitor de încet, filmul românesc se smulge dintr-o apăsată dezordine postrevoluționară. Una dintre speranțele breslei noastre la acel început de istorie se nurnea „debutul tinerilor”. Năuciți de valuri, uitam că intrăm într-o eră în care, vrem, nu vrem, va trebui să ținem seama, cu mai multă strășnicie, de binomul lui Luigi Chiarini: „filmul este o artă, cinematograful — o industrie”. Cu alte cuvinte, venirea pe lume a unui lungmetraj este o chestiune de intuiție, de risc, de generozitate, de bani, de încredere, de calcul, de solidaritate; amestec tulbure, cu a cărui alchimie ne vom deprinde, probabil. Deocamdată consemnăm un debut, unul singur, al lui Laurențiu Damian cu Rămânerea. Pentru cei care îi cunosc, de un deceniu încoace, documentarele, (Pe unde am fost și am colindat, Scrisoarea Mariei Tănase, Cota zero) fermitatea scrierii cinematografice de acum nu este, desigur, o descoperire. Surprinzătoare este însă „rămânerea” (iertat fie-mi jocul de cuvinte) lui Laurențiu Damian în spațiile unui cinematograf marcat de un anumit totalitarism poematic, dacă se poate spune astfel, ale filmului ascuns în cochilia metaforei atotcuprinzătoare. Nu sunt singura, cred, care mi-am imaginat primul său film poate mai puțin „frumos”, dar mai răzvratit, mai conectat la tensiunile timpului nostru. Iată-l însă venind de departe, din negura unor amintiri ce nu-i dau pace și, ca atâția alții din generația sa, împovărat, indubitabil, de seducția lecturilor din Blaga, Noica. Definirea arhetipurilor existențiale, deznădejdea cu atât mai învăluitoare și mai suportabilă în pagină cu cât este tutelată de mecanismele rostirii măiestrite, toate acestea conduc, aproape perfid, către un cinematograf al stărilor paroxistice. Paroxistică devine, în acest caz, nu numai psihologia personajelor ci, cu deosebire, contradicția dintre dorința de înscriere în universalitate a autorului și foamea de particular a filmului ca atare. Un astfel de risc, asumat și depășit, a fost cel identificat, acum aproape douăzeci de ani, în Nunta de piatră al lui Dan Pița și Mircea Veroiu. Sincer vorbind, așteptam ca Laurențiu Damian să-și apropie, astăzi, alte riscuri dar se vede ca iubirile îndelung visate trebuie trăite, chiar și cu întârziere. Blestemul ancestral care apasă asupra oamenilor din așezarea numită Rămânerea nu este ceea ce se cheamă „o idee de film”. Este, suntem lăsați să înțelegem, mai mult decât atât: o rană vie a autorului, un strigat al biografiei sale, multă vreme înăbușit. În satul Rămânerea, cu nume născocit ca o sfidare a destinului, nimic nu este sortit să rămână, să dureze, să se prelungească: din șapte copii unul singur supraviețuiește, iubirile se dezleaga, nunțile se sfârșesc în moarte, fântânile seacă; apele cheamă irezistibil către pierzanie, pământul pare a nu cunoaște alt rost decât acela de a deveni o pădure de cruci. Toate acestea sunt proiectate din unghiul descinderii în trecut a protagonistului care, la rândul lui, își transferă închipuirile personajelor evocate. Vedem, așadar, odată cu ochii noștri, odată cu cei ai eroului și, altă dată, cu ochii celor care îi bântuie amintirile. Există, bineînțeles, un întreg instrumentar al acestui du-te vino prin culoarele trecutului pe care autorul îl stapânește foarte bine și dacă un debut trebuie să conțină în el o făgăduință, aceasta ar fi, în cazul de fața, fluența povestirii, pe parcursul căreia alternarea planurilor temporale nu pulverizează narațiunea. Orgoliul discontinuității epice cu orice preț a jucat multe feste cineaștilor, chiar celor cu experiență, drept care cu atât mai vrednică ne apare vigilența autorului. După cum o promisiune este și minuția lucrului pe partitura actoricească, de data aceasta chiar surprinzătoare, dacă ținem seama de cariera unui documentarist obișnuit cu trăirea „ca-n viață”. Or, personajele întruchipate de Monica Ghiuța, Maia Morgenstern, Mircea Albulescu, Valentin Uritescu, Șerban Ionescu, Luminița Gheorghiu, George Alexandru, Dorel Vișan, Mitică Popescu, Dan Condurache au vibrația particulară a ființelor aflate pe puntea fragilă dintre realitate și vis, o stilizare abia bănuită care este, de altfel, a întregului film. Cu deosebire a imaginii ce ne recomandă, după nici nu mai știm câți ani, un nume feminin într-o profesiune rezervată, prin tradiție, bărbaților operatoarea Anca Damian. A-i atribui calități ce țin de gingășia speciei ar fi nu numai nedrept dar și inexact. Rămânerea are o respirație puternica.
 
 
(Adevărul literar și artistic, 19-25 mai 1991)

Tags: laurentiu damian, magda mihailescu, ramanerea

Comments: