Mi-e ciudă că nu i-am găsit eu porecla. E genială. Când o cunoşti mai bine, te miri cu ce forţă declanşează făptura asta fragilă războaiele. Deodată, cu toată lumea.
Cu regizorii ca să-i convingă să fixeze distribuţia înainte ca ea să definitiveze schiţele.
— Nu fac costume pe umeraşe, ci pe oameni. Trebuie să-i am în ochi — personaje şi actori — să mă inspire. De pe hârtie să sară direct pe platou.
Cu operatorii ca să-i convingă să găsească dominanta coloristică a cadrului care uneori poate fi culoarea costumului, alteori a decorului sau a peisajului.
— Dacă nu ţii seamă de dominantă ca să poţi armoniza restul — decor, machiaj, detaliu de îmbrăcăminte — atunci te trezeşti cu bâlciul din ecranizările după Caragiale. Trebuie să fim atenţi. Culoarea anulează culoarea.
Costumele ei, chiar în filmele color, păstrează o discreţie ce o caracterizează pe pictoriţă şi în viaţă. Interiorul ei cald, dominat de tonuri cafenii şi beige-aurii, te îmbie la confesii.
— În
Zodia Fecioarei numai Midia cea vinovată poartă o rochie de un roşu aprins. Restul personajelor evoluează pe toate gamele cenuşiului — paradoxal generos. Culoarea se detaşează mai bine în raport cu alb-negrul.
În războiul ei de 20 de ani dus pe platouri a obţinut câteva victorii. De pildă, decorul să fie conceput în funcţie de costume.
— Dacă în teatru costumul face parte din ansamblul decorativ al spectocolului, ca element de atmosferă, în film el devine şi element de definire psihologică a personajului, marcându-i o evoluţie (sau involuţie) interioară. Concepusem cândva pentru rochia de interior o unei bătrâne cupide care spiona tot timpul, un motiv oriental stilizat: nişte ochi imenşi ce completau strania personalitate a interpretei (
Eliza Petrăchescu). Aparatul a evitat însă planurile-detalii şi astfel intenţia s-a pierdut. Costumul fiicei ei, mi-I imaginasem nu cu motive statice, desenate, ci în linii energice, multe pliseuri, dungi ce subliniau agitaţia eroinei. Interpreta altui personaj, o actriţă de o frumuseţe clasică, impunătoare, mi-a inspirat un costum drapat, sculptural. Dar pentru asta trebuie să-ţi cunoască şi operatorul «viziunea».
ucia Metsch e o vizionară. Simbolistă. Ea vede forme, sunete, culori intrând în tainice vibraţii şi corespondenţe.
— Într-un fel te solicită violetul unei eşarfe asociat cu anume muzică, desfăşurat pe un anume fundal decorativ. Toată reveria lui Felix din
Enigma Otiliei (film care încă nu s-a realizat, dar care mi-a oferit doi ani de delectare şi trudă scenografică) mi-am imaginat-o în costume pe tonuri de alb halucinant şi negru, deşi filmul era color. Lumea aceea rapace, vicioasă, descrisă de Călinescu, am văzut-o mişcându-se ca într-o temniţă. Toţi credeau că am înnebunit. Lui Simion îi pusesem pe cap o tichie de puşcăriaş, pe lângă broboada descrisă în roman. Aglaia purta rochii cenuşii, în dungi, şi un lanţ cu chei atârnat de gât, ca la temniceri. M-am gândit chiar la nişte peruci uriaşe şi la un machiaj alb ca în
Blow-up (abia după ce am văzut filmul lui Antonioni am putut să conving machiorii noştri că avusesem dreptate cu «viziunea» mea anticipativă. Personajele lui Călinescu urmau să defileze prin faţa inocentului Felix ca nişte măşti bizare, de carnaval.) Pentru mine era limpede că toţi aceşti sclavi ai patimilor sunt un fel de puşcăriaşi în propria închisoare. Doar Felix — şi un timp, Otilia — se mişcă liber. Fata poartă rochii străvezii chiar şi rochia de doliu e transparentă — parcă ar vrea să zboare, dar trandafirul negru pe care îl poartă tot timpul o ţintuieşte locului.
Şi Lucia Metsch ar vrea să zboare. O trag însă în jos «mici» detalii de bucătărie cinematografică: scenarii ce nu inspiră, administratori ce nu înţeleg, colegi ce nu-i dau concursul.
