Un adevărat film de artă

     În cinematografia mondială a ultimilor ani, o tendinţă foarte marcantă a adus şi realizările cele mai de seamă, Naşul, prototipul lor, este un film caracterizat, înainte de orice, printr-o mare ambiţie reconstitutivă. Îndărătul subiectului, mai mult sau mai puţin atracţios, prezentare amănunţită, calmă, a lumii în care are loc acţiunea, senzaţia autenticităţii ansamblului social îl cucereşte pe spectator. Impresia e de imersiune într-o ambianţă umană, cu adevărat pluridimensională şi nu redusă la planul ecranului. Ceea ce Ibrăileanu înţelegea prin epitetul «touffu», aplicat romanului şi francezii obişnuiesc mai degrabă să califice drept «étoffé», adică dens, abundent, nutrit de toată bogăţia vieţii, dăruieşte filmului o neobişnuită putere cuprinzătoare. Tendinţa se regăseşte şi în literatură, năzuind să caracterizeze avansul luat azi de document asupra ficţiunii. Evenimentul petrecut aievea concurează invenţia scriitoricească şi o biruie frecvent de la o vreme, umilind-o aproape.
     În sfârşit, arta reacţionează, nemaimulţumindu-se doar să deplângă îndreptarea prea cumpănitoare a interesului public pentru informaţia brută, reportaj, memorialistică, anchetă cu piesele pe masă, colaj de obiecte reale sau înregistrări vocale efective. Apare o formulă în stare să satisfacă această formă de autenticitate, păstrând, totuşi specificul operei creatoare, rod al talentului, prin topirea cu viclenie a ficţiunii în reconstituirea fidelă.
lertaţi-mi aceste consideraţii preliminare cam prea generale. Dar numai în contextul lor, cred, poate fi apreciat judicios un film ca Tănase Scatiul. Nu e vorba numai de o producţie cinematografică românească ad­mirabilă, în care Arta cu literă iniţială mare capătă cuvântul hotărâtor. Tănase Scatiul străpunge o îndelungă cantonare provin­cială şi se înscrie în mişcarea de primă linie a filmului contemporan.
     Trei factori au conlucrat la un succes eclatant, pe care criticii l-au salutat, pentru întâia oară, cu o  însufleţire unanimă. Inteli­genţa, priceperea, lectura originală dată textului clasic de autorul scenariului, Mih­nea Gheorghiu, talentul izbitor al regizoru­lui Dan Piţa şi interpretarea actoricească, ridicată la o veritabilă culme, graţie lui Vic­tor Rebengiuc. D.I. Suchianu a arătat cu o claritate elocventă cât de îndreptăţite şi salutare au fost modificările aduse roma­nului, prin ecranizare, în privinţa obiectivării textului şi adâncirii realismului său, cu ajutorul unei abile corijări, imprimate vi­ziunii cam maniheicea lui Duiliu Zamfirescu inclinat să exalte virtuţile Comăneştenilor, vechii boieri rămaşi «la ţară», şi să-I carica­turizeze pe Tănase Scatiu, parvenitul, «mitocanul», nu mai rămâne nimic de spus. Aş dori să adaug doar câteva lucruri releva­bile, tocmai în perspectiva tendinţei sem­nalate iniţial.
Cu tact, fineţe sociologică şi psihologică, simţ cinematografic, Mihnea Gheorghiu îl modernizează pe Duiliu Zamfirescu, fără să-I trădeze. În prefaţa primei ediţii din «Viaţa la ţară», autorul se scuza că spre a da cât mai amplu spaţiu descripţiei unui stil de viată, a neglijat aproape complet intriga romanului. Dar aceasta risca să fie o pie­dică serioasă în calea ecranizării, fiindcă lipsea filmul de nerv epic. Formula reconsti­tutivă aleasă înlătură din capul locului câteva asemenea mari piedici. Intuiţia feri­cită a scenariului a fost apoi, de a concentra energic cuprinsul «Vieţii la ţară» ca să împingă filmul către «Tănase Scatiu» volu­mul următor al ciclului, cu pastă mult mai epică, indiferent că are o valoare literară net inferioară. Aşa ecranizarea şi-a sporit con­siderabil substanţa dramatică. Din primul volum au fost reţinute doar episoadele care permit reconstituirea ambianţei umane spe­cifice, obiceiurile, spiritul epocii, tensiunile sociale şi familiale. Să ne amintim în plus, cât îl preţuia Camil Petrescu pe Duiliu Zam­firescu, «ultimul Lascarid», fiindcă a fost un precursor al «literaturii autenticităţii» la noi, introducând documentul curat în roman. Mihnea Gheorghiu a reuşit astfel să modernizeze o operă clasică respectându-i, nu litera, ci spiritul profund, amplificând, aşadar, ceea ce conţinea cartea mai viu.
     E şi directia în care scenaristul a servit regizorului prilejul să-şi dovedească excep­ţionalul talent pictural. Scenariul se vădeşte construit astfel încât să treacă mereu prin splendide tablouri de gen, «la batoză», «plimbarea cu barca pe lac», «o vizită în şaretă». «primirea ministrului». «cheful», «înmormântarea unei tinere stăpâne» etc. O cultură plastică solidă (calitate evidentă a noului nostru val regizoral, sensibilă şi la Mircea Veroiu) tratează asemenea tablouri, împrumutând excelente sugestii de la Renoir, Degas. Unele cadre, prin fineţea compoziţiei plastice, rivalizează cu cele ale lui Bo Widerberg. Îţi vine să opreşti filmul pentru a gusta în voie frumuseţea tablourilor. Dan Pita ştie să pună fantezie, umor şi invenţie fantastică în reconstituirea rea­listă, ferind-o peste tot de platitudine. Peste fastul unei recepţii oficiale într-o gară amărită de câmpie cade o ploaie torenţială şi înmoaie întreg «şteiful» protagoniştilor. Când cheful se întinde în maniera orientală şi Scatiul joacă, ţinând pe umeri ţiganul lăutar, pânza capătă culori crude, roşiatic întunecate, de rar efect poetic, anticipativ. Să scoatem aici pălăria şi în faţa lui Nicolae Mărgineanu.
     I s-ar putea reproşa filmului că lasă în planul secund pe ţărani. Ei însă nu lipsesc ci constituie mereu o prezenţă — aş spune — prin existenţa lor, asupra acţiunii. Scena din final conduce direct la 1907. Scenaristul şi regizorul au prea multă măsură ca să prefacă romanul «Tănase Scatiu» în Răscoala. O scenă spre final, surprinzând un ţăran răzvrătit în lu­mina fulgerelor, sugerează pentru o clipă, magistral, vestitul tablou al lui Băncilă.
     La fineţea observaţiei sociologice aş evi­denţia şi luminarea anumitor aspecte ale civilizaţiei noastre, înainte ca demagogia politicianistă să fi corupt integral viaţa claselor suprapuse. Filmul reuşeşte să distingă o grijă reală pentru educaţie, o eleganţă şi decenţă reală, chiar când au fost plătite cu sudoarea ţărănimii spoliate.
Spuneam că o contribuţie însemnată la această reuşită cinematografică, ieşită cu totul din comun, îi aparţine lui Victor Re­bengiuc. Întreaga echipă actoricească joa­că excelent. Dar el a întruchipat un Tănase Scatiu de neuitat, aşa cum s-a spus, printr-o interpretare grandioasă. Ce i se datoreşte în special? O vitalitate, o dezinvoltură, o forţă, un farmec fizic secret, care, în ciuda figurii detestabile a personajului, explică succesul lui social. Altfel zis, personalitatea actoru­lui vine să submineze, prin elemente indi­cibile, viziunea maniheică a romanului ecran­izat înţelegem peste acţiune, replici şi apucături, cum «Scatiul», fostul vechi, a izbutit să ajungă mare proprietar. E în realizarea lui Rebengiuc, ceva din Urmate­cu, prin care lon Marin Sadoveanu comple­ta fericit psihologic antagonismul boier-­ciocoi.
     Cu Tănase Scatiu, noua şcoală cinema­togratică românească îşi trece încă un mare examen de înaltă calificare. Nu mă îndoiesc că, încurajată cum merită, va da cât de curând alte noi realizări cu care să ne putem într-adevăr mândri.