Viaţa domnului Lăzărescu cea pe care o ştim noi, bărbat “mergând pe 63 de ani”, ar putea să încapă într-un mic inventar, ocupat de numai câteva cifre: un apartament cu două camere, trei pisici bătrâne, o nevastă moartă, o fiică plecată în Canada, o soră aflată în altă parte a ţării, doi vecini şi şase spitale pe la care va fi plimbat într-o sâmbătă, din seară până către zorii pe care nu avea să-i mai apuce. Moartea domnului Lăzărescu, cea pe care o vedem (“moartea la lucru”), ar putea să încapă în timpul ce se întinde între cele două coperţi muzicale, cântecele Margaretei Pâslaru “Cum e oare” şi “În apa mării”. Ca şi cum cineva ar deschide radioul, ar da peste un şlagăr, şi-ar vedea de treburi, pe ici, pe colo, şi s-ar întoarce când recitalul s-a încheiat. În tot acest răstimp, s-a stins un om. Ar putea fi oricare dintre locatarii de dincolo de ferestrele luminate ale unui bloc, imagine cu care se deschide, frontal, filmul. Întâmplător, în acea seară, a fost domnul Lăzărescu. Înţelegem că nu ţine cine ştie ce la amărâta lui de existenţă, cam bea, deşi a fost operat de ulcer, dar nu este, câtuşi de puţin, pornit pe autodistrugere. Nu este un personaj tragic, ci doar un indivdid care îşi trăieşte politicos singurătatea. Nu-şi cheamă vecinii decât atunci când Salvarea dă semne să întârzie şi, din acea clipă, începe să i se scrie destinul de om pentru care lumea nu are prea mult timp. Cristi Puiu înregistrează contratimpul dintre viaţa celor din jur, mereu asaltată de nimicurile de toată ziua şi moartea care stă la pândă, cu răbdarea, cu ticăiala acumulării dramatismului. Bulgărele de zăpadă se rostogoleşte încet, dar sigur. Vecinii sunt săritori, nimic de zis, şi-au lăsat chiar şi pelteaua de gutui pe foc pentru a-i veni în ajutor. Amănuntul - măsură a „sacrificiului” - îşi are importanţa lui, aşa cum nici unul dintre detaliile acestui film nu trec degeaba pe lângă ochiul sau urechea noastră. Rupte din darnica banalitate a vieţii de fiecare zi, discuţiile casnice înfiripate între asistente pe culoarele spitalelor, între însoţitoarea protagonistului şi şofer, de-a lungul traversării oraşului, în maşina Salvării, umanizează aşteptarea. Sunt scurte întoarceri ale feţei de la boală, de la mizeria degradării fizice cu care au tot timpul de a face, este mica lor pauză de respiraţie care echilibrează, omeneşte, graba medicilor de la toate spitalele pe unde omul este trambalat şi expediat ca un colet ce le stă în drum. Indiferenţa celor din urmă este a unora atât de asaltaţi de viaţă, „în general”, încât, paradoxal, nu au prea multă vreme de pierdut cu moartea unuia sau a altuia. Cu puţine diferenţe de temperament, de limbaj, toţi, mai vârsnici sau mai tineri, au orgoliul, întemeiat de altfel, al profesiei, altoit, însă, cu un cinism al zilei: „Ce să fac cu el? De ce nu l-aţi dus la Fundeni? Pune-mi-l în braţe... Îl speli frumos şi-l duci la Filaret... Dă-i drumul pe tobogan...Dacă nu vrea să semneze, îl ţin aici şi-l duc direct la Crematoriu...”. Mai toţi o bruftuliesc pe asistenta de pe Salvare, cea care ţine loc şi de soră, şi de fiică, de „aparţinător”, cum cere legea, adică de rudă apropiată. Chipul atât de marcat de câte a văzut şi trăit al Luminiţei Gheorghiu aparţine unei familii mai mari, a celor care, în orice împrejurare, rămân oameni. Cristi Puiu (coautor şi al scenariului, alături de Răzvan Rădulescu) a insistat mereu, şi înainte, şi după ce filmul a fost răsplătit, la Cannes, cu premiul „Un Certain Regard”, urmate de alte 13 prin lumea mare, că nu critica sistemului medical din România a avut-o în vedere. Ar fi fost mult prea simplu. După ce ne amuzăm o clipă, de umorul crud al doctorilor, (cruzimea cuţitului răsucit în rană), ne despărţim de fiecare cu tristeţea unei constatări: oamenii aceştia nu mai ştiu cum arată linia subţire care desparte demnitatea de umilinţa morţii. Este atâta forfotă în jurul lor, în toate acele performante planuri lungi care lasă să năvălească toată agitaţia, încât Domnul Lăzărescu, omul care se degradează văzând cu ochii, în timp real, ca să vorbim în termeni cinematografici, se pierde printre alţii. Bolnavul nu mai are, însă, puterea să se plângă, şi nici să aştepte trecerea singurului drum scurt dintre toate cele îndurate în acea noapte: doar de la un etaj la altul. Îşi va da duhul după toaleta regulamentară, spălarea, bărbieritul, tunderea, devenite inutile exerciţii în antecamera morţii. Ca şi la prima vizionare, şi la cea de a doua, am tresărit la „despicătura” cadrului final, venită ca o lovitură de ghilotină. Abia am prins clipa în care Ion Fiscuteanu, acest admirabil actor al forţelor ascunse, cu o nedrept de restrânsă carieră cinematografică, „închide ochii” personajului său. Prin el, domnul Lăzărescu şi-a apărat fărâma de demnitate în faţa morţii, la care avem cu toţii dreptul.
