Ultimul interviu cu Toma Caragiu

Decembrie 1976
«L-am găsit pe Toma Caragiu înaintea unuia dintre acele spectacole în care ne încintă săptămânal şi, odată găsit, a avut amabilitatea să ne spună în ce îl vom vedea în 1977:
— Cred că vom juca în «Furtuna» în regia lui Ciulei, eveniment re­marcabil, cred, în viaţa teatrală a ţării; «Furtuna» a fost întotdeauna o piatră grea de încercare pentru orice regizor, mare sau mai mic; s-a jucat mai demult, a constituit un spectacol... relevant, aşa, pentru gene­raţia timpului, dar generaţia noastră cred că trebuie să spună ceva mai mult, nu-i aşa, are mijloace..., condiţii... deci să spe­răm că va fi un spectacol bun, în care, sigur, că voi juca şi eu un rol important. După care voi face câteva filme, 2 sau 3 cred, în anul care vine...
— Din cele 25?
— Din cele 25, două, deci nu atac grav interesele colectivului şi ale majorităţii... Una din aceste încercări este interesantă pentru că regizor este un tânăr, pe care îl socotesc un om talentat şi înzestrat, în persoana lui Stere Gulea; am văzut, făcut de el, un film la televiziune, după «Craii de curte veche», care mi-a plăcut foarte mult. Voi juca un rol în filmul pe care îl face începând din 15-20 februarie, deci e o experienţă interesantă, foarte interesantă .
— Se va trage tot din literatură?
— Din literatură, da. Scenariul aparţine lui Sorin Titel... după care voi mai face un film cu Manole Marcus... după care sper să mai fac un film cu Vaeni, şi tânjesc, tânjesc realmente — ha! — să joc Bozoncea în «Groapa», scenariul Eugen Barbu, un rol care mi-ar place, pentru că oferă... aşa, multiple şi ample suprafeţe, teritorii, dis­pozitive, înţelegi... Şi m-ar umple pentru un timp nelimitat. Pentru că, sincer să fiu, în cinematografie n-am avut mari şanse, ştii... Am şi o faţă pe semne care nu se îngăduie a fi distribuită oricând şi oricum...
— Este o afirmaţie hazardată...
— A!... Domne!, trebuie să rişti din când în când... (râs). Aşa că, veşti bune, veşti bune... Şi mă gândesc să fac un show, aşa, de o oră şi jumătate la televiziune cu Dan Mihăescu, Grigore Pop, Sava, cu care am lucrat zece ani şi cu care lucrez în continuare consecvent... Da... Pe urmă mai co­mit infracţiuni poetice, din când în cânci, mai scriu şi mici proze...
— Se vor vedea undeva?
— Ei, nu cred, nu, că e riscant... Compe­tiţia e mare... Ei, şi se naşte intotdeauna o paranteză, aşa, care pulverizează, nu ştiu cum să spun, relaţia dintre tine şi cei care te urmăresc... E foarte dificil să se spună, de pildă, despre mine: ăsta e actorul care e poet — sau, e poetul ăla care e şi ac­tor — or aş vrea să rămân actor, aşa în conştiinţa celor care îşi îngăduie să-şi ri­sipească din timpul lor preţios să vină să mă vadă din când în când, la teatru... Şi folo­sesc acest prilej ca să le doresc un an bun şi fericit spectatorilor, telespectatorilor, as­cultătorilor de la radio, sănătate şi fericire din parte-mi.»

*

Fiind un interviu radiofonic, hârtia nu poate consemna decât o infimă parte a dis­poziţiei vorbitorului. Acesta este rostul punctelor de suspensie, al unor interjecţii sau chiar al unor virgule. Hârtia a încercat — nu ştiu cu cât succes — să releve o ironie fină şi delicată a celui ce a fost Toma Caragiu, a aceluia care nu părea tulburat de nicio presimtire. Vocea lui se juca cu dezinvoltură, cu seninătatea omului care se cunoaşte, se stăpâneşte şi ştie ce să-şi ceară şi, poate, şi ce să aştepte. Era un in­terviu simplu, fără pretenţii, în prag de an nou. Un interviu printre alte zeci, o prezenţă la Radio printre alte sute într-o viaţă scurtă de mare actor.
Dar poate singurul interviu şi unica îm­prejurare publică în care Toma Caragiu vorbea — fie şi în treacăt — despre ceea ce nu ştiau decât foarte puţini: iubirea lui pentru poezie şi îndrăzneala de a scrie poezie — fără curajul de a se considera poet.