Comoara din Vadul Vechi nu este capodopera, dar este ultimul film al lui Victor Iliu, survenit cu patru ani înainte de moarte şi cu opt după Moara cu noroc. Încheierea unei activităţi pe care cei mai buni cineaşti români o socotesc a unui maestru.
Adevărul este că, după ecranizarea lui Slavici din 1956, Iliu s-a temut parcă să revină pe platouri, ca şi când s-ar fi speriat că nu se va mai putea depăşi. O boală grea şi multele treburi obşteşti au amânat
această reîntâlnire. Comoara... n-a dezamăgit, ba chiar, împreună cu filmul anterior, a părut că-1 situează pe regizor într-un univers al său deja conturat, după ce la începutul activităţii făcuse documentare, istorii contemporane mai mult sau mai puţin ilustrative şi chiar un film-spectacol. Universul în care Iliu intrase nu mai avea însă viitor, pentru că moartea l-a oprit la aceste două repere ale sale.
Spre deosebire de Moara cu noroc, unde tonul păstrează o încordată neutralitate cu subiectul, în Comoara... Iliu îşi precizează o atitudine emoţională. Ce-i drept indirect, prin atmosfera de tragedie antică pe care o face să plutească. Satul cuprins de secetă, râpele pietroase, drumurile nehotărâte ale ,o,amenilor, paşii strivind praful jos al Cârdurile de ciori planând peste ogarele sterpe, personajele îmbrăcate în alb şi negru (nu în costumele naţionale care făcuseră epocă în trecutul alcătuiesc un fundal. Antologica secvenţă a aratului este însă ca o poartă care se deschide spre un alt orizont. Luptându-se cu tăria pământului, cei doi bărbaţi şi caii lor dau o luptă inegală şi inutilă. Ceilalţi ţărani apar ca din pământ să-i urmărească: nedumecriţi şi sfidători ei formează, vizual şi prin replici, un fel de cor antic, intermediar între protagonişti şi destin. Universul e închis, fiecare bulgăre de pământ părând să poată declanşa un eveniment. În timp ce pe deasupra se rotesc nelipsitele păsări negre, caii mor pe rând şi pieile lor arborate sub soarele necruţător alcătuiesc un fel de stindarde primitive ale
Grija pentru această dimensiune mitică, adăugată cunoscutului scrupul pentru detaliul plastic, i-a dat filmului o respiraţie largă. Obiectele-laitmotiv ritmează desfăşurarea epică, obţinând în acelaşi timp din „fatum"-ul general semniificaţii de simbol. Soarta cailor pare un avertisment pentru oameni care, dominaţi de rapacitate, s-ar putea să piardă din vedere ce este în afara acestui prim cerc al universului. De câte ori veţi merge la Cinematecă să revedeţi un film de Iliu, gîndiţi-vă şi la această operă de sfârşit în care, presimţind că trebuie să spună totul, a spus poate prea mult pentru un singur film, dar a spus câte ceva şi în locul celorlalte.
