Online Magazine Edited by The national union of filmmakers

Film Critics Association 2015 Award for Best Film Journalism



Kitsch-ul asumat - cronică de film


     De pe un pod, o tânără întoarce ca­pul spre spectator şi i se adresează direct, ca de dincolo de moarte: „Aici a început povestea mea !"
     Ecranul e invadat de exuberanţa vi­olentă a unor tineri ce vor cu orice preţ să se distreze.  Unul dintre ei vrea chiar să se căsătorească - neapărat de Crăciun, deşi aleasa inimii îi atra­ge atenţia că nu se obişnuieşte să se deturneze sărbătorile creştine. Iubin­du-l cum privirea-i o demonstrează, îi acceptă totuşi inelul de logodnă: o perlă. Balul studenţesc devine nunta celor doi care valsează sub baloa­nele ce decorează somptuosul salon. Petrecerea e brusc întreruptă de apariţia unor mascaţi care procedea­ză la răpirea miresii - obicei mitocă­nesc (cum ar spune contemporanul nostru Caragiale !) reactivat şi cultivat odată cu adoptarea nunţii cu dar - rentabilizarea unui ceremonial sfânt, formă vulgară de capitalism avant la lettre. Lucrurile decurg (fără surpriza ori emoţia ritualului primar) după un plan precis stabilit. Doar că la reşe­dinţa de vară a fetei - un conac în toa­tă regula unde colegii-răpitori-de­-ocazie o aduc pentru negocierea răs­cumpărării - ei nu sunt singuri. În casă au pătruns alţi trei tineri şi ei mascaţi - mâna înmănuşată cu mitene de piele şi inele grosolane fiind un indiciu care face conexiunea cu istoria ce a înce­put să se depene în paralel. E aceeaşi mână care-i plătise de la vo­lanul unei dubiţe pe nişte amărâţi de hoţi de benzină.
     Fiorul straniu indus din primul moment de tonul aproape macabru al eroinei, celelalte sugestii şi detalii subliminale, toate concură la tensionarea naraţiu­nii, care se conformează intrigii de roman poliţist de serie ori episod pilot de telenovelă de maximă audienţă. E cum şi remarcă - de altfel - eroina cu amară ironie ceva mai târziu, într-un dialog la vorbitor cu ex-soţul care, pe cât de grăbit fusese să se însoare, pe atât de precipitat a fost în abandonu-i laş. Fiindcă în noaptea nunţii s-a consu­mat un dublu viol şi un omor în legi­timă apărare. Dar, în ordinea absur­dului şi a aberaţiilor care ne guver­nează - la figurat, dar mai ales la propriu - victima înfundă puşcăria cu o pedeapsă considerabilă de 10 (ze­ce) ani! Tot atâţia ani de detenţie căpătând şi eroii povestirii secunde, simpaticii găinari cu suflet generos care, printr-un joc al sorţii, devin ade­văraţii prieteni şi protectori ai adoles­centei fragile, maturizată prematur. Traumatizată nu doar fizic, ci şi psihic - prin violul repetat, dar mai ales prin şocul trădării - neadevărul rostit de rubicondul prieten gelos, verigheta returnată de iubitul ingrat. Hotărârea ei va fi categorică: după ispăşirea ne­dreptei pedepse, nu se va mai intoar­ce în lumea aşa-zis principială celor ce au părăsit-o la greu, ci va rămâne în vesela temniţă de tip nou, unde un jovial director ştie să profite de sponsorizările de tot fe­lul. Cum ar fi cea a unui investitor străin de origine autohtonă care doreşte să realizeze – culmea! - un film documentar despre geniile năpăstuite azvârlite în închisori.
     Pentru a demonstra - nici mai mult nici mai puţin - că nimeni nu-i mai presus de lege, iar libertatea spiri­tului e posibilă oriunde. Semi­doctul - cu înfăţişare de fante grizat şi grizonat, ultra rasat, agonizând dostoievskian în acor­durile recviemului mozartian, într-­o prea rafinată ambianţă - tre­zeşte din amorţire inima eroinei. Dar alerta se va dovedi de cu totul altă natură. Ea - care-şi jurase să-l ucidă pe violator - nu va fi în stare decât să-şi plece fruntea cu milă şi dezgust atunci când îi descoperă curtezanului galant adevărata identitate de fost aprig punkist şi afacerist, emigrat şi repatriat. Un ticălos în stil mare şi nu un găinar oarecare, dintre cei ce-s prinşi şi pedepsiţi. Asemeni seducătorului trio de angelici rezoneuri care co­mentează lăutăreşte alambicata întâmplare ce frizează totuşi ba­nalitatea prin gradul de gene­ralizare, de frecvenţă pe cap de locuitor.
     Scenariul literar datorat lui D. R. Popescu acumulează fapte pentru a culmina cu simularea nunţii, a violului, a omorului - un ritual de exorcizare care a devenit în echi­valenţă cinematografică însăşi mărturisirea-catharsis. Adică filmul care nu este decât un amalgam de intuiţii şi presupuneri mai mult sau mai puţin subiective pe care eroina le dezvăluie pentru a se despovăra de o traumă pe care nu a meritat-o.
     Ioana Flora şi-a asumat voiniceşte partitura atât de dificilă, imbră­când-o într-un veşmânt de austeră emoţie. Aproape seacă, dar cu atât mai impresionantă: vezi sce­na violului (amintind de alte antologice scene de agresiune sexuală din filmografia cineas­tului) consumat pe ţambalul de concert, fata rămânând preţ de lungi minute cu ochii larg deschişi. Prin contrast, tripleta protago­niştilor masculini - Gheorghe Dini­că, Dorel Vişan, Valentin Uritescu - debordează de pitoresc şi haz de necaz, actorii păstrându-şi numele patronimic şi împrumutând perso­najelor carate preţioase ale ha­rului lor artistic.
     „Muzicalizarea" dramei, ca şi a­pariţiile fulgurante ale trupei de circari ad hoc sunt soluţii exce­lente, adoptate în spiritul prozei lui D. R. Popescu, care recurge tot­deauna la acest tip de contra­punct ce amendează iluzia, spe­ranţa, relativizând şi comicul şi tra­gicul, reduse la simpla bizarerie. Trivial-suavă, grotesc-lirică, echi­voc de vesel-tristă. Ca însăşi viaţa compromisurilor de fiece zi. Re­marcabilă este şi poezia declara­tă a imaginii lui Marian Stanciu, elocventă pentru calofilia pe mu­chie de cuţit a kitsch-ului existen­ţial incriminat (vezi scena pele­rinajului la mormântul de pe înâlţimi ori imaginea perfect centrată a parvenitului suferind într-un de­cor de vis).
     Preluând din proza lui D. R. Popescu exact ceea ce-i este defi­nitoriu, Şerban Marinescu izbu­teşte ceea ce şi-a propus şi scrii­torul: să ridice noţiunea de viol (mediatizat până la saturaţie) la rang de simptom acut al unei ma­ladii actuale a unei societăţi care - conştient sau nu - iubeşte kitsch­ul. O societate în continuare con­damnată la forme fără fond, la surogatul material şi sentimental. Vezi chiar bibeloul de prost-gust care închide în el pseudo-aspiraţii de larg consum. Dinamitate de către inegalabilul Gheorghe Dinică sec şi cu aplomb: „Turnul din Pisa ?! Dă-l în..."
 
(Cinema, octombrie 2002)

Tags: cronica de film, irina coroiu, serban marinescu, turnul din pisa film

Comments: