​Trei căpitani de cursă lungă

     Interpreți și roluri
     Cred că primul gând al unui regizor care pleacă la drum cu un film numit — dacă ni se permite jocul de cuvinte — chiar astfel, „de drum” („road movie”) este acela de a-şi apro­pia companioni capabili să țină piept curselor lungi, să ajungă cu bine La capătul Iinie. Nu aş numi îndrăzneala gestul lui Dinu Tănase de a se însoţi de un „monstru sacru” (timpul a mai îmblânzit formula) precum Mircea Albu­lescu şi un actor încă netrecut prin marea poartă de foc a cinematografului, Dan Con­durache (partiturile din Avaria, Punga cu libelule, Calculatorul mărturisește erau mai mult antrenamente înaintea decisivului zbor). Cine l-a văzut pe Condurache în spectacolele Teatrului Mic, în „Maestrul şi Margareta”, „Diavolul şi bunul Dumnezeu”, „Doi pe un balansoar”, „Ca frunza dudului...”, nu se poate să nu se fi gândit la ziua când filmul îi va lansa adevărata provocare. Incitantă — nu mă îndoiesc că va stârni discuții — este însă convieţuirea a două stiluri de joc care, în aparență, vin din lumi diferite. Am spus incitantă, nu incompatibilă. Albulescu este, nu de ieri, de azi, actorul „otrăvit” de cinematograf. Sunt mulţi interpreţi care cunosc bine complicata alchimie a ceea ce numim „fi­resc”, dar el ştie, poate mai exact decât să-şi supună întreaga ființă noului său perso­naj. Cred că într-o bună dimineață înainte de a fi x sau y, îşi descoperă în alt chip mâinile, mersul, privirea şi din această uimire îndure­rată se naşte un alt erou. Priviți-I pe acest nea Crişan, cu umerii săi apăsați de o neş­tiută povară, cu umbletul greoi, atât de temă­tor nu de oamenii de care fusese despărţit o vreme, ci de el însuşi, nu cumva să le strice liniştea şi rostul cu o singură mişcare greşită. Bărbatul vrea să-şi recucerească locul în „Iume”, nu „să i se găsească” de aici, acea demnă, blândă împotrivire în faţa a ceea ce ar putea să îndemne o existenţă încropită... So­mației, fie şi amicale, „este ultimul cuvânt?”, nu-i răspunde decât printr-un dat din cap, preferabil cuvintelor, oricum mai înşelătoare. Nu numai viața tânărului său tovarăş pare a o lua sub protecţie eroul lui Mircea Albulescu, ci parcă viaţa tuturor celor care îi ies în cale, ca o ispăşire a unei vini a cărei umbra nu o poate alunga. Splendidă sugestie a cheii unui personaj! Spre deosebire de el, pe care îl mai aşteaptă poate şi alte „Capete de linie”, Ci­cea, interpretat de Dan Condurache, are, parcă, premoniţia sfârşitului. Exuberanță voit teatralizată a mişcărilor, neastâmpărul, frene­zia cu care dizlocă aerul, extravaganţa atitu­dinilor sunt modalitățile sale de a se reinstala într-o libertate pe care o absoarbe prin toţi porii şi de care se va despărţi tragic. L-am văzut pe Condurache în Wolland din „Maes­trul şi Margareta”, nu spun că unele răsuciri şocante nu ni I-au amintit pe cel de pe scena cred însă că jocul „nevrozat” (să nu se su­pere, expresia îi aparţine lui Cybulski şi mi se pare adecvată unei anumite realităţi actori­ceşti) se întâlneşte cu esența personajului său. Primul semn al regăsirii de sine este, pentru Cicea, îngăduința de „a se juca”, fie­care om întâlnit este un posibil partener de joc, obiectele sunt prilej de mirate descoperiri (şervetul în care i se aduce şampania este dus când la un ochi când la celălalt, căldura unei sobe este încercată tacticos), propriile sale gesturi se cheamă unele pe altele un lanț, ca într-o adevărată bucurie a mişcării (vrea să aplaude la un moment dat, dar con­stată imediat „ce minuni” se pot scoate din două mâini, puse una într-alta). A nu-ți da seama de histrionismul de Puck tragic al in­terpretului înseamnă a nu înţelege de ce, uneori, o privire se ascunde, cu îndăratnicie, în spatele unei perechi de ochelari fumurii. Când vor cădea ei, se va spulbera şi masca „Joaca” lui Cicea — Dan Condurache mi se pare un fel de tiflă dată morții ce pândeşte pe aproape. Nu altfel simțea unul din eroii Pădurii de mesteceni, când înaintea „marii cală­torii” se grimează în clovn.
     Cât despre femeia de „la capătul liniei”, aproape sunt tentată să scriu că, fiind eroina „o pierzătoare”, nu se putea să fie interpre­tată de altcineva decât de loana Crăciunescu. Atâta demnitate a despărțirii de încă un capăt de speranţă, atâta trudă pentru a ține la dis­tanţă scorojirea sufletească, presupun şi răb­dătorul exerciţiu al trimiterii gândului către „curajul de fiecare zi”.