Online Magazine Edited by The national union of filmmakers

Film Critics Association 2015 Award for Best Film Journalism



Transformarea colegului Matei în colegul Antipa


     Filmul Alexandrei Gulea este un film despre transformare. Nu cea a lucrurilor (amintită în finalul filmului), prinse în mecanica învechirii, nu cea a insectelor fixate în insectar, nu a mamiferelor devenite exponate taxidermice, ci a elevului de clasa a VI-a, Matei Negură.
     Matei este copilul miner nu pentru că aparţine Uricaniului, ci pentru că transformarea sa implică o coborâre spre propriile limite, o forare în teritoriul fricilor, al obsesiilor şi al slăbiciunilor, o debarasare de clişeele familiale şi sentimentale, o deschidere a unui traseu (de viaţă) pe cont propriu. Matei este orfanul cu părinţi evaporaţi în spaţiul bunăstării transfrontaliere, elevul-problemă înconjurat de amici interesaţi şi de dascăli dezinteresaţi, nepotul momârlan refugiat la stână, fugarul scăpat din mâna răzbunătoare a bunicului, entomologul precoce, vizitatorul prin efracţie al muzeului de biologie, copilul părăsit între betoaele, acneice ale oraşului şi, în final, „colegul Antipa". Titlul unifică într-o formulă aceste fracţionări pe care regizoarea relevă treptat, prin şlefuirea faţetelor în materialul dur, dar instabil, al psihicului infantil.
     Aceste faţetări sunt de fapt partea filmică a naraţiunii: fiecare segment dezvoltă contactul copilului cu noi personaje și cu mediul specific al acestora, marcând astfel schimbările factuale care duc spre transformarea finală a personajului. În primele două treimi din film spectatorii asistă la absorbirea lui Matei în pâlnia mediului din care face parte. Alexandra Gulea oferă chiar din prima secvenţă cheia acestui proces: căderea lui Matei în copcă, unde este salvat de bunicul protector. Treptat, elevul Negură este purtat tot mai departe de căminul părintesc (fără părinţi), cade în copcile sistemului educaţional, nu mai este salvat, ci doar trădat, servindu-i-se lecţii de moralitate, pilde creştine sau corecţii corporale. Spectatorul este atras în interiorul unei lumi întunecoase, hibernale, încremenită într-o mizerie mineralizată. Camera înregistrează cum viaţa şi moartea (sub forma unei înmormântări) se scurg pe străzile oraşului, pătrunde în casa familiei restrânse Negură, în locuinţa profesoarei grijjulii, mama alintatului chiulangiu, în școala unde se gângăveşte pe ritmul poeziei El Zorab. Legând naraţiunea exclusiv de experienţele lui Matei, regizoarea construieşte, secvenţă cu secvenţă, un spaţiu cinematografic unde ascunde resorturile profunde ale acţiunilor sale; dincolo de înlănţuirile narative personaj-personaj, există în acest film un determinism al mediului, o presiune a locuinţei întunecoase, înţesate de lucruri inutile, a oraşului minier, a naturii mohorâte şi apăsătoare.
     Forţa spaţiului cinematografic este de natură plastică: Alexandra Gulea încarcă fiecare incintă cu o expresivitate ce aminteşte de peisajele de iarnă ale lui Bruegel cel Bătrân, de compoziţiile sale statice, animate de prezenţa unei păsări, a unui icopac scheletic, de opacitatea metalică a cerului sau a apei în raport cu albul zăpezii. Pictural, sunt sugerate dramele nevăzute ale şomajului, săraciei, subzistenţei, singurătăţii, disperării, fugii, delăsării, abandonului.
     Metodic, pentru a potenţa acest efect şi pentru a stabili categoriile cu care lucrează, regizoarea rezumă forţa mediului în câteva planuri generale fixe, tratate ca nişte limite (îngrădiri, ziduri, graniţe etc.) între care încapsulează linia narativă. Iar naraţiunea propriu-zisă este o captatio benevolentiae asupra unui copil care nu are nimic angelic, care-şi duce modesta existenţă şcolară pe muchie de cuţit, în răspăr, dar şi în armonie cu favorizaţii sistemului, acceptând, dar şi negând autoritatea familială şi şcolară. Acest copil-problemă, chinuit de obsesii şi de enurezis, are energia de a genera o poveste, de a supune unor probe comune copii şi înţelepţi, ciobani şi profesori, mame fugare şi psihologi responsabili. El atrage toate aceste personaje în povestea fugii, dar şi a revenirii în mărunta sa existenţă de şcolar orfan şi independent; este minerul care descoperă, printre mormanele de vietăţi fosilizate, împăiate şi deshidratate, filonul pasiunii. Matei, interpretat atât de ponderat şi de sugestiv de Alexandru Czuli, ar putea deveni copilul-emblemă al României: umilit şi pasionat, abandonat şi iubitor, (re)educat şi nepervertit, bătut şi totuşi idealist. Întrepătrunderea picturalului cu filmicul, folosită ca o metodă de organizare a vizualului, este marca stilistică a filmului Matei, copil miner. Nu este doar o opţiune estetică, ci un mod de a privi spre şi dincolo de lumea Uricaniului.
 
(FILM Nr. 1 / 2014)

Tags: alexandra gulea, cronica de film matei copil miner, matei, copil miner film

Comments: