Totul se plăteşte (1)

      Într-o altă ordine de idei: cea a in­terpretărilor conotative, acest film putea, la fel de bine, să se numească şi Preţul succesului; căci. dacă-i adevărat că "totul se plăteşte", de ce n-am accepta şi că succesul — de care, la marele public, filmul se bucură din plin — îşi are preţul lui, care mai devreme sau mai târziu, trebuie plătit până la ultimul sfanţ (ca să ne menţinem în nota distinctă a vocabularului personajelor).
     Calităţile filmului se pot discerne încă de la nivelul scenariului (semnat, ca şi în cazul celorlalte cinci episoade de Eugen Barbu şi Nicolae-Paul Mihail) — o poveste abil condusă, în stilul obişnuit al fil­melor autohtone „de capă şi spadă", şi care permite regizorului să descrie cu vădită simpatie personajele şi mediul căruia îi aparţin.
     Poate c-ar fi cazul, înainte de-a trece mai departe, să ne întrebăm ce vrea să însemne „stilul obişnuit" al sus-ziselor filme… Dacă aruncăm o privire în urmă, constatăm — nu fără surpriză — că Eugen Barbu (în colaborare cu Nicolae-Paul Mihail, ocazional si cu alţii) numără la activ 12 filme de acest gen: 6 cu haiduci, 6 cu „mărgelaţi"... E, aici, o sumă care egalează (dacă nu întrece) restul preoducţiei noastre pe această temă: şi, tot­odată, e ceva mai mult: ceva ce nu poate fi redus la suma părţilor.
     Vreau, cu alte cuvinte, să spun că — în această direcţie de acţiune a cinematogra­fiei româneşti contemporane tonul îl dă (prin filmele pe care le propune ca scenarist) Eugen Barbu; şi, bun sau rău, convenabil sau nu, la acest ton trebuie să raportăm şi celelalte filme aparţinătoare genului: fie şi numai pentru a le sublinia (eventual) superioritatea... Astfel, Eugen Barbu înaintează pe drumul lui explorând şi cu mijloacele filmului — un univers care-l fascinează şi care este propriu marii sale literaturi (“Groapa”, “Principele”, “Săptă­mâna nebunilor”, câteva dintre nuvele): acela al lumilor crepusculare, populate de personaje pentru care în ciuda vitalismului scriiturii — metafora esenţială, definitorie, rămâne „groapa", cercul închis (atât de exact intuit de Şerban Marinescu în Domnişoara Aurica), umbra peste care nu poţi sări. Şi, oricare ar fi descoperirile sale: pe acest drum de orientare pur romanescă, scriitorul nu dă verdicte, ci doar înregistrează — cu câtă acuitate, însă — condamnările pronunţate de istorie. Din acest punct de vedere, Totul se plăteşte — în ciuda unor inevitabile scăderi sau neîmpliniri — este un film menit să-i neliniştească pe cei care au numai certitudini: şi concludentă în acest sens mi se pare secvenţa din final — care trimite direct la „sfârşitul unei lumi": repet, tema predilectă a literaturii lui Eugen Barbu. În fond, ceea ce vrea să spună scriitorul subtil dialectician al istoriei — e că “facerea lumii” (noi) începe, de fapt, cu pră­buşirea celei vechi. Filmul este plasat, cu superioară abilitate, tocmai în acest spaţiu istoric — incert prin aparentul echi­libru de înfruntare a contrariilor (când ve­chiul nu mai e în stare să înfrângă noul, iar noul nu e încă suficient de puternic pentru a birui vechiul — ca să-l para­frazăm pe Lenin).
     De altfel, o veritabilă undă de nelinişte este “programată” în chiar structura personajelor originale: Mărgelatu — oricând dispus la noi aventuri, dar numai în slujba binelui şi a dreptăţii, şi Agatha — a cărei cădere, deşi pare definitivă, nu exclude posibilitatea unei resurecţii: în acelaşi timp, autorii scenariului au ştiut să-şi în­zestreze personajele cu acea doză de mis­ter care se păstrează intact(ă) — oricâte dezvăluiri ne-ar aduce întâmplările.
     Este drept că în înfruntarea dintre cele două personaje principale simbolizând, în cheie secundă “vechiul” şi “noul” filmul de-acum nu mai aduce, tentantă şi ordonatoare, miza episoadelor anterioare: o anumită scădere a tonusulu, a “invenţiei epice” a celor doi scenarişti poate fi la acest nivel înregistrată fără greş. Dar logica dramatică strânsă după care se dezvoltă naraţiunea, din prolog şi până în secvenţa finală — care cade ca o concluzie deopotrivă necesară şi suficientă, face din Totul se plăteşte relatarea unei aventuri în care toate incidentele narative sunt privite dintr-un unghi predilect spectacular. În această direcţie, îmbinarea intimă a realului cu imaginarul, a documentului cu ficţiu­nea, asigură filmului necesarul echilibru în­tre istorie şi legendă — echilibru în men­ţinerea căruia regizorul Mircea Moldovan a adus experienţa bogată şi calmul elegant al propriei personalităţi artistice.