Online Magazine Edited by The national union of filmmakers

Film Critics Association 2015 Award for Best Film Journalism



Ticăloşii şi România „care este”...


     Există un soi de exuberanţă a spectatorului scontată de regizor şi care se bazează pe suprapunerea afectelor, ce se petrece în filmul lui Şerban Marinescu este de actualitatea TV, aşa că spectatorul poate întindă mâna, să pipăie şi să urle: România! (care este!).
     Cu alte cuvinte, asistăm la un clasic şmen mioritic, Magnatul, Dandu Patricianu este jucat admirabil de Dorel Vişan specializat în roluri de senator (vezi Senatorul melcilor) sau poliţist, categoria grea Bumbeşti-Livezeni, Agnita-Botorca, anii '50, Stalin şi cu Dej bagă spaima în burgheji etc. - vezi , Cel mai iubit dintre pământeni (1992), unde face un rol excelent - şi nicidecum în stand-up comedy-ul de Dăbuleni al Vacanţei mari cu Garcea pe post de Animal Plan(e)t. Cum spuneam, şmenarul en titre aşteaptă de la senatorii, deputaţii aflaţi la putere şi mai ales de la premier în partidul căruia a pompat bani în campania electorală să-l servească cu legea importurilor. Adică să-şi scoată banii investiţi ca în orice afacere capitalistă serioasă, fără iz de fiscalitate excesivă că nu ajută la digestie. Numai că, educat la şcoala vieţii pe plaiul strămoşesc, magnatul cotizează şi la partidul de opoziţie, care la o adică, mă înţelegi, monşer, dacă vine la putere... Premierul, (Horaţiu Mălăele), un tip care joacă tare, nu ştie de glumă şi-i retează fondurile şi în chip samavolnic îl trece scurt, vreo 24 de ore, şi pe la pârnaie pe corupt, şi ca să se dreagă îl invită şi la vânătoare. Aici vă puteţi certa care-i care, Băsescu sau Năstase. Premierul are un contracandidat, se pare serios, în persoana Generalului (Răzvan Vasilescu). Generalul mi-a adus aminte de romanele sud-americane - şi în particular de generalul Chelaru - cu dictatori obosiţi, onctuoşi, care-şi prepară adversarii cu grijă asezonându-le momiţele cu picana (cleştele electric). În plus, purta în film nişte ochelari cu lentile fumurii şi o nebărbierire virilă a la ex-senatorul Bivolaru, încât am regretat că nu fuma trabucuri cubaneze. Generalul este decis să-l bage pe premier în opoziţie, aşa că premierul îl bagă-n mormânt cu pretextul unei vânători la care participă şi victime şi călăi, sau in corpore toţi ticăloşii, de unde i se trage şi generalului: o fereastră de la un castel de vânătoare. C'est la vie. În tot acest cuib de ticăloşi se află unul mai moderat, pe numele lui fantasmagoric de roman al anilor '60, Didi Sfiosu (Ştefan Iordache) - dacă studiem puţin cognomenul iese de un Dan Iosif -, consilier prezidenţial, un păcătos, dar cu suflet mare de român sau România Mare şi pe care, aproape la fiecare replică ironică, Magnatul aruncă câte un pahar de vin. Asta am înţeles-o mai puţin, dat fiind că personajul, în final, pare să fie singurul cu ceva demnitate sau cel puţin afect. Finalul o dă cu oiştea în gard, melodramatic ca o curcă beată la barieră care deşi vine trenul nu ştie pe unde s-o ia. Didi, care a participat la revoluţia din Decembrie, fără să ştie că-i lovitură de stat - are şi pistol, şi o clipă, o clipă doar, am crezut că-i comisarul Moldovan -, care i-a făcut oameni pe toţi, cătrănit rău pe rezolvarea sângeroasă, în stil rusesc, a diferendelor ideologice, de program de guvernare, face o înmormântare Revoluţiei la groapa de gunoi Glina, precum Candiano Republicii de la Ploieşti, în timp ce Nelu Ploieşteanu îi zice de inimă albastră: "Haida, haida de trei ori / Să-i miroasă gura- flori". Filmul se încheie cu o cruce pe o culme, un fel de crucea mamii lor... Doamne Iartă-mă!
     În tot acest timp, filmul este cam aşa: baronii, greii de partide şi oneroşi oameni de afaceri se întâlnesc la fieful lor sau al altora, la restaurantul partidului unde sunt primiţi nu cu pâine şi sare, ci cu tradiţionalul caviar şi somon fumé, cu lăutari leliţo şi cu folkişti, noaptea veseli, ziua trişti. Îi puteţi asculta pe Nelu Ploieşteanu cu care Gheorghe Dinică a mai cântat, precum Ştefan Iordache cu Sanda Ladoşi, pe George Vintilă, ex Phoenix, care renaşte din propria cenuşă ca pasărea cu apetit pentru autodafe şi între toate cele, la comandă un tango de corazon, cum ordonă nea Didi Sfiosu. Iar când e discuţia mai aprinsă pe chestiune de doctrină financiară sau de fineţuri ciocoieşti, Vintilă o bagă pe-aia cu "Un' te duci tu mielule?" şi unde se dovedeşte că mielul este infinit mai politicos decât ţapii care stau la masă pentru că cântecul se termină cu "Dumneavoastră Domnule". În rest, luaţi un CD cu Nelu Ploieşteanu că pe Vintilă îl cunoaşteţi şi veţi vedea că repertoriul îl găsiţi în film. Muzica face un contrapunct reuşit cu treburile diplomaticeşti şi politichia românească de centru comunal sau divizia D la fotbal, iar conclavul lui Ali Baba şi cei patruzeci de ticăloşi este delectat la maxim cu sugestivul "La Chilia-n port" al lui Nelu sau melodia "M-a făcut mama oltean". Şi ca totul să fie ca la carte, nu lipsesc balerinele şi alte femei frumoase cărora li se aduc omagiile şi li se prezintă în chip de spectacol de varieteu politic fuduliile bărbaţilor care şi le cîntăresc voios între o înjurătură şi o porcărie strecurată printre distinse limbi de linoleum. Am auzit în film fraze din repertoriul belcantoului nostru filipinez, care ar fi trebuit să mă cutremure şi care m-au plictisit cu adevărurile lor revelate de pe vremea lui Burebista: "Nu-mi mai place democraţia", "Să ne ferească Dumnezeu să ne mâncăm între noi", "Sunt cel mai curat om din România", "legislaţie confuză şi permisivă", "Domnule preşedinte trebuie să oprim războiul", "Sunt pentru arestarea celor care au jefuit ţara", "românului dacă nu-i dai picioare în cur, nu face un pas", "banul stă la temelia oricărui destin", "dacă nu merge cu parul, încearcă cu funia de mătase", "în politică toată lumea are la mână pe toată lumea", "cătuşele astea sunt ale guvernului", "sunt capitalist" etc. Regizorul mai încearcă şi ceva de Reality Show din care iese din păcate (s)karaokele authton; pe ecran apar faimoşii Dan Diaconescu de la OTV şi Radu Moraru, "Naşul" de la B1TV, ce mai, lume bună. Se serveşte şi DNA şi Parchetul Naţional Anticorupţie şi la mulţi ani etc. Există şi locuri în care regizorul a avut fler, spre exemplu, distribuirea lui Horaţiu Mălăele, un excelent actor de comedie - sper ca prin asta să nu-l jignesc -, în rolul eminenţei cenuşii, a premierului, fără faciesul crispat al lui Tăriceanu la care se face aluzie, cu net mai multă siguranţă decât primul motociclist al ţării şi cu un machiavelism principial. Răzvan Vasilescu face un rol reuşit de nevertebrată politică, iar Gheorghe Dinică, deşi nu stă mult în cadru, e necurăţia întruchipată, parcă s-a născut cu ţigara Bucegi în colţul buzelor, gata aprinsă. Cu toate acestea, scenariul este slab, discursul şarjat lasă să se vadă tot mecanismul poveştii, mi se explică inutil atunci cînd sare în ochi că ticăloşii sunt ticăloşi. Grotescul nu mai trebuie îngroşat, riscă altfel să transforme filmul în autoparodie. Încercarea de a realiza o frescă a culiselor politice româneşti rămâne la jumătatea drumului, în câteva momente şi schiţe regizorul a prins, totuşi, esenţa democraţiei neaoşe, care aduce cu ceva între parfumul de mititei şi cel de lupanar. Mi-a plăcut întrucâtva culoarea mahalalei politice, însă regizorul tinde să-i confere şi un romantic, când nu e venal, aer de boemă cu iz de „Şarpele roşu”, pentru cei care cunosc vechiul fief actoricesc bucureştean. Poate că aici se inspiră mai mult din opera maestrului Dinu, care în romanele dumisale mai vechi strecura şi aburi decadenţi, estetizanţi, cam capitalişti pe care-i risipea grabnic cu o sfântă şi sănătoasă de ideologie. Şi care, iată, se plasează bine în actualitate fie cu subiect rural, fie cu subiect (sub)urban, asemeni faimosului dramaturg, la fel de celebru, Paul Everac. Romanul lui Săraru, al cărui titlu, „Ciocoi noi cu bodiguard” (Editura Rao, 2004), evocă romanul lui Filimon, prezintă avatarurile ciocoieşti mai noi, ceea ce încearcă să transpună în film şi Şerban Marinescu. Regizorul are la activ filme precum Magnatul (2004), Turnul din Pisa (2002) din care am reţinut o singură replică simpatică a la D.R.Popescu: "Ce Pisa măsii!" şi aerul crepuscular, poetic al aceluiaşi; Cel mai iubit dintre pământeni (1992), film ratat, din păcate, cu scene memorabile însă şi Cei care plătesc cu viaţa (1991). Oricum, în ciuda actualităţii temei, personajele acestea rele, din care doar Didi a rămas sfios, - asta când nu pune mâna pe pistol să facă iar revoluţie - mă duc cu gândul departe în timp, la era ticăloşilor, cum o numea Marin Preda, care datorită Domnului Săraru şi a ecranizării marinesciene nu s-a stins.
Actorii magnifici - una dintre cele mai bune distribuţii: Ştefan Iordache, Mircea Albulescu, Mircea Diaconu, Gheorghe Dinică, Horaţiu Mălăele, Dorel Vişan, Mitică Popescu, Răzvan Vasilescu, Valentin Popescu etc. - chiar dacă filmul este cam prost. Dar este românesc şi ne place să vedem ceea ce deja ştim şi să ascultăm ceea ce deja am fumat. În plus, vă mărturisesc că mie îmi plac şi filmele mai slabe, care vorba lui Pirgu din „Craii de Curtea-Veche” al lui Mateiu, - alt specialist în ticăloşi -, au părţile lor, iar multe dintre ele mă relaxează, mai ales dacă cântă Nelu Ploieşteanu cu Orchestra de la „Şarpele Roşu” şi nu cine ştie ce ferment manelist cu nevralgie duioasă pe coarde. Vă recomand acest film, pe actorii lui reali îi cunoaşteţi deja.

PS: Toate cacofoniile din această cronică au fost deliberate şi mi-au plăcut.
 
 
(România literară, nr. 15 / 2007)

Tags: angelo mitchievici, cronica de film, serban marinescu, ticalosii

Comments: