Retras, circumspect cu gazetarii, nu se aprinde decât când vorbeşte despre viitorul muzicii şi al filmului.
— Filmul sonor n-a revoluţionat cinematograful, cum s-a crezut i-a lărgit posibilităţile, audienţa, dar arta n-a câştigat. Dimpotrivă şi-a banalizat soluţiile. Regizorii gândesc încă în dimensiunile filmului mut. Ei fac un decupaj abstract, sonorizând imaginile, nu creând raporturi originale, emoţii noi în câmpul audio-vizual.
— Şi totuşi autorii moderni se preocupă...
— Câteva experimente, poate interesante, dar nici ele nu modifică substanţial raportul. Filmul mut sugera, să zicem, dialogul într-o frază de insert, Godard îşi lasă personajele să discute o sută de fraze, fără să taie imaginea. În cel mai bun caz, noul film francez sau englez introduce în planul real al discutiei nişte flash-uri sonore, gândul rostit din off — durând exact cât poate dura un gând expus în afara sau în cadrul imaginii. Deci tot o fotografiere a unui timp sonor-vizual existent, real. Or, cinematograful are posibilitatea să creeze timpi necunoscuţi, să cuprindă, într-un singur moment muzical-vizual stări infinite, contradictorii, confuze.
— Dar asta şi încearcă contrapunctul modern. (Simt că am lovit unde trebuie, ardeleanul molcom se aprinde.)
— Fals! Nu cred în acest contrapunct care, când nu e o modă, e o inteligentă mascare a nepriceperii muzicale a regizorului. Ciudat e că regozori ingenioşi ca expresie vizuală — Antonioni, Feilini, Resnais — recurg la soluţii muzicale foarte banale. Originalul
Marienbad a fost îndulcit de o temă muzicală sentimentală. Dealtminteri, contrapunctul de care vorbeaţi nici nu e invenţia cinematografului. El a existat în opera de acum 300 de ani care intona în fossă o temă tristă, în timp ce pe scenă se desfăşurau acţiuni comice. Atâta vreme cât regizorul continuă să-şi sonorizeze şi să-şi muzicalizeze filmul, abia după ce a montat imaginea, compozitorul nu poate face mare lucru. Nu vedeţi dumneavoastră, până şi aparatele sunt construite pentru filmul mut. Săli de post-sincroane, mese de montaj unde vezi imaginea separat de sunet; nu, hotărât, nu poate fi vorba încă de filmul sonor, ci de filmul sonorizat.
— Şi totuşi muzica dumneavoastră pentru film conţine sugestii poetice care uneori modifică esenţial imaginea. La Meandre, de pildă...
—
Săucan e unul din regizorii excepţie care îşi structurează filmul după nişte ritmuri muzicale. La
Meandre am reuşit chiar să încărcăm de mister personaje care în scenariu erau mai simple.
Răutăciosul adolescent, dimpotrivă, a pierdut din misterul eroilor lui Breban, deşi am încercat să sugerez prin muzică o permanentă incertitudine a sentimentului. Tema pe care am folosit-o în scena întâlnirii în trei, de la lac, concepută pe un anume unscharf sentimental, am reluat-o în momente total diferite, în scene de dragoste certe, dar care strecurau spectatorului neliniştea aceea de început, inconştient întipărită în memoria lui afectivă. Muzica în film trebuie să sugereze senzaţii complet noi, nu să ilustreze o situaţie, ci să o încarce de o altă energie emoţională. Un sincretism, dacă vreţi, ca arta la originile ei, capabil să exprime ceea ce numai muzica ori numai imaginea nu pot exprima.
Abia atunci se va crea genul de artă care nu va mai fi nici muzica din sala de concerte, nici filmul mut sonorizat. Ci Arta cinematografului sonor...
