Participarea afectivă, excesivă, a creatorului la viaţa eroilor duce la căutări sterile şi la cheltuirea în zadar a unor încercări de moralizare dacă, în timpul creaţiei, artistul nu are modestia să se verifice mereu, raportându-se la realitatea din jurul său.
Nu există artă bună care să nu-şi propună drept finalitate sondarea sentimentelor omeneşti. Chiar într-un film ca
Mondo Cane, din grosolănie şi atavism se înalţă strigătul disperat al durerii omeneşti, revolta împotriva unei proaste organizări a vieţii, împotriva inegalităţii de toate felurile.
Dar tentaţia lirismului excesiv (caracteristică lui
Savel Stiopul în
Anotimpuri), încercarea de analiză abuzivă a microsentimentelor, printr-o participare lipsită de discernământ a creatorului la viaţa eroilor săi, neglijarea fabulei în descrierea caracterelor omeneşti, din dorinţa de a duce o polemică de multe ori justificată cu acele filme suprasaturate de un epic comercial, fac ca unele lucrări cinematografice de felul acesta să apară spectatorilor desuete.
Arta trebuie să semene cu o coloană vertebrală prin care trece măduva vie. Vertebrele oferă certitudinea, rezistenţa mecanică, elementul imediat palpabil. Măduva ar fi substanţa vitală, intangibilă în artă, generalul, dacă vreţi, sensul filozofic. Dar această substanţă sublimă nu poate exista fără o formă determinată, fiindcă, lipsită de vertebre, ea se împrăştie şi moare fără ţel.
Dacă în prima povestire a lui Savel Stiopul, candoarea, fineţea observaţiilor sale, justeţea reacţiilor psihologice, emoţia sinceră legată de raportul dintre eroi dau realism puternic şi sens poetic acestei fantezii, nu mai puţin adevărat este faptul că se poate observa un decalaj între energia consumată şi rezultatul acestui consum. Apoi, un băieţel care are apucături oarecum grosolane nu poate fi pus în competiţie cu o fetiţă care denotă un talent precoce, atâta timp cât ea e redată cu lux de detalii, iar el e vitregit de o mai atentă analiză. Conflictul devine şi mai fals prin desnodământul ambiguu al acestei povestiri. Acesta este doar un exemplu şi aş vrea să mă opresc la el.
Nu orice observaţie, fie ea oricât de fină, oricât de analitică, poate duce la un bun rezultat. Depinde dacă obiectul acestei analize prezintă sau nu interes pentru spectatorul doritor să cunoască o poveste atrăgătoare.
Un artist luptă cu el însuşi pentru echilibru, pentru scop în ceea ce întreprinde şi vrea să descopere sau să arate că a descoperit. Categoriile de proză sau poezie, epic şi liric sunt clasificări de preponderenţă a uneia dintre tendinţe faţă de cealaltă, a evidenţelor faţă de ceea ce este mai ascuns. Puntea de legătură este largă şi fără oprelişti, iar cel care creează bariere între aceste categorii face o muncă rece de laborator.
