După o întrerupere de 11 ani, Stere Gulea revine în primplan cu un lungmetraj, întreprindere deopotrivă riscantă şi incitantă, mai ales că regizorul are o filmografie respectabilă şi o reuşită incontestabilă în Moromeţii (1988). O parte din filmele sale reprezintă ecranizări ale unor romane, Castelul din Carpaţi (1981) după romanul omonim al lui Jules Verne, Vulpe - vânător (1992) după romanul Hertei Müller, Încă de pe atunci vulpea era vânător sau Ochi de urs (1984) după nuvela lui Mihail Sadoveanu, pentru a nu mai vorbi despre „Moromeţii” lui Marin Preda, primul volum. Gulea este unul dintre puţinii regizori care s-au apropiat cu o anumită delicateţe de lumea rurală, fără a o falsifica grosolan, păstrând un naturalism bine temperat şi inclusiv un film evident tezist precum Iarba verde de acasă (1977) are o stranie candoare, o anumită naturaleţe care nu decurge din intriga de doi bani - un tânăr vrea să se întoarcă învăţător la ţară şi dă cu piciorul unei cariere "respectabile", dar mic-burgheze la oraş - ci dintr-o stare pe care locurile o comunică şi care amână tradiţionala idilă cu învăţătoarea. Este acolo ceva mai grav, prezenţa morţii în plin elan vitalist, iar regizorul ştie să încheie filmul pe o notă poetică deloc disonantă. Atât Vulpe-Vânător cât şi Stare de fapt (1995) probau o încercare a regizorului ca şi a colegilor de generaţie de a valorfica trecutul recent şi traumele unei identităţi rănite. În absenţa unei alternative, până la apriţia cineaştilor din noul val, era tot ce se putea viziona decent, iar Stere Gulea a fost unul dintre puţinii regizori alături de Lucian Pintilie care au încercat o priză la cotidian fără a aluneca în distopii metaforizante şi simbologii incomprehensibile sau dimpotrivă pe panta unei vulgarităţi isterice. Din păcate, revăzute astăzi cele două filme par iremediabil datate, li se văd cusăturile, stângăcia în încercarea de a regăsi firescul chair şi absurdist al "stării de fapt". În mod cert, însă, o reuşită mi se pare documentarul Piaţa Universităţii - România (1991) care din cauza tot a unui "Escu" a rulat numai trei zile în loc de şapte fiind scos urgent din cinematografe. În ciuda unui patetism inerent, filmul a devenit document, punându-te în contact cu atmosfera incendiară de atunci, un film care a ţintit bine şi a lovit percutant. Probabil că revenirea lui Stere Gulea datorează ca imbold tinerilor furioşi din noul val, ca şi ei Stere Gulea vine cu o poveste de familie. Poate că nu întâmplător, tema filmului este aceea a unei întoarceri. Luiza (Medeea Marinescu) revine din Spania după aproximativ 17 ani, ţară unde are o familie, doi copii, pentru a-şi revedea fiica, pe Cristina (Adela Popescu), lăsată în grija familiei surorii sale la vârsta de 3 ani şi jumătate. Între timp, Cristina şi-a părăsit familia, a avut şi un copil abandonat unui cămin, are şi un prieten, Glonţ (Tudor Istodor), traficant de droguri, un cercel în buză şi unul în nas, o figură emaciată de emogirl, niciun viitor şi cosumă heroină în draci. Din acest punct începe acţiunea de recuperare a timpului pierdut şi a acestei fiice rătăcite de către mama responsabilizată tardiv. Cu tact, aceasta reuşeşte s-o smulgă mediului toxic şi s-o facă să accepte o cură de dezintoxicare şi se întrevăd zorii unei existenţe fericite în Spania în familia lărgită: mamă, fiică, nepoată. Visul se sfârşeşte brusc când intervine Johnny (Adi Vasluianu), cap al mafiei comerţului cu stupefiante, care-i răpeşte copilul pentru prelevare de organe, iar Cristina ajunge într-un sicriu cu tot cu bunele intenţii. Cu acest final care se doreşte cumva imprevizibil, Stere Gulea a încercat formula unui realism crud, o felie de viaţă servită în sânge cu o surpadoză pe final luată ŕ sec, dedramatizat, aşa cum probabil l-au ispirat filmele lui Cristi Puiu şi Cristian Mungiu. Filmul are însă destul de multe hibe şi acestea nu întârzie să-şi facă efectul, plecând de la scenariul prost construit, nereliabil în privinţa motivaţiilor care aduc personajele într-o anumită situaţie, scenariu pe care l-a lucrat împreună cu dramaturgul Vera Ion. De la început necreditabilă este apariţia mamei după ceva mai puţin de două decenii pentru a se interesa de soarta Cristinei, este puţin probabil că în tot acest răstimp să nu-şi fi vizitat fata sau să nu fi dorit s-o vadă. Cusut cu aţă alb este şi dezinteresul tatălui, Felix (Florin Zamfirescu), prorector de o suavitate înduioşătoare împinsă spre infantilism imecilizant; el întinde o carte ca un fel de carte de vizită fiicei regăsite, o carte care are drept subiect cazul ei. Ni se cere să credem că în tot acest răstimp singura grijă a tatălui, în afară de aceea de a-şi face o carieră, a fost să-şi transforme fiica abandonată într-un studiu de caz. Încă odată, este puţin probabil acest dezinteres chiar şi pentru cineva absorbit în asemenea măsură de studiile ştiinţifice, cu atât mai puţin pentru o poziţie care presupune abilităţi politice şi diplomatice, numai naivitate nu, cum este funcţia de prorector. Este lăsat în aer trocul dintre Luiza şi Glonţ, prietenul Cristinei, deşi cei doi ajung la un acord, numai data şi locul livrării banilor urmând a fi comunicate. Filmul este axat pe trei planuri care reprezintă trei generaţii şi în acelaşi timp trei niveluri ale filmografiei lui Gulea. Generaţia vârstnică este reprezentată de către bunic (Gheorghe Dinică) retras la ţară şi izolat de familie mai ales că personajul este construit într-o relaţie antagonică cu ginerele său, Sandu (Ion Sapdaru), intreprid, rapace, versatil şi mai ales veridic. Cu bunicul este recuperat registrul Moromeţilor, personajul este introdus printr-o poză meditativă ieftină şi artificială de carte poştală, rezemat în coada cazmalei precum ciobanul mioritic în ciomag. Reflecţiile sale cu privire la inefabilul gust al cepei de la ţară reiau pe un nivel trivial tema autenticităţii şi regăsirii originii dezrădăcinaţilor. Cu familia surorii Luizei regăsim filonul exploatat în Stare de fapt şi în Vulpe Vânător, cu un cotidian cenuşiu, mizerabilist, claustrofobic care se preta foarte bine unei tratări în cheie neorealistă. Al treilea registru este unul în care Gulea experimentează, cel din serialul TV „Hacker” unde a realizat ultimul episod, aducând în primplan o adolescenţă pentru care vivere pericolosamente a devenit slogan şi pentru care Cristina şi Glonţ sunt martori exemplari. Reuşite aici sunt câteva cadre psihedelice luate având pe fundal un tapet oribil cu o lume de guzgani enormi, ca nişte sacerdoţi impenitenţi ai unei mese negre. Şi aici se poate observa accentul apăsat, exagerarea, ca în scena de întâlnire la metrou, undeva într-o budă decorată excesiv până la nevroză cu graffiti. Regizorul a încercat fără succes să îmbine armonic toate aceste registre de sensibilitate cu corespondent în filmografia sa anterioară, obţinând ricoşeuri şi scrâşnete kitschizante din inaderenţa lor. Stere Gulea merge pe traseul poveştii de cartier cu droguri, sechestrări de persoane, violenţă, construind un policier, un thriller modern, fără prea mult balast psihologico-filozofic, din fericire, însă mult prea apăsat încât să preia controlul filmului lăsând în spate celelalte poveşti care, în schimb, capătă un iz melodramatic de telenovelă. Bunicul pare decupat dintr-una din ele - unul dintre cele mai proaste roluri ale lui Gheorghe Dinică -, la fel şi o parte din discuţiile neispirate dintre mamă şi fiică, unde se strecoară şi o serie de truisme covârşitoare. Pe fondul acesta, policier-ul autohton pompează energie filmului, însă şi aici Gulea strică finalul dedramatizându-l necreditabil în raport cu evoluţia în crescendo a evenimentelor şi a tensiunilor. De foarte multe ori ai sentimentul că regizorul îşi uită o clipă un personaj pentru a se ocupa de celălalt, iar atunci când îl reia, îl reia din alt punct. Acest efect al fracturării acţiunii, al defazajelor se simte pe tot parcursul filmului creând impresia unui montaj deficitar. O altă problemă, aş zice deloc minoră, o am cu sunetul şi coloana sonoră, sunetul este prost, iar selecţiile muzicale nefericit alese în raport cu situaţiile, sunt balade rock care nu au pur şi simplu ce căuta în scene de o oarecare cruzime a decupajului realist. Din păcate, lirismul necontrolat aduce în scenă kitschul care ia locul poeziei lăsând locul falseturilor. Filmul lui Stere Gulea, un regizor respectabil a cărui operă cinematografică nu poate fi trecută cu vederea, probează însă blocajul în care se află vechea generaţie cu regizori ca Dan Piţa, Mircea Danieliuc, care nu au reuşit să traverseze graniţa dintre lumi, fatidicul an 1989. Revenirile lor au acelaşi aer datat, împiedicat, o lipsă de naturaleţe la care se adaugă şarjările, exgerările inutile, preţiozităţile sau dimpotrivă un expresionism vulgarizat precum la Mircea Danieliuc. Filmul lui Gulea nu este un rebut şi descoperi pasaje de cinematograf autentic, chiar dacă izolate, poate şi pentru faptul că există o onestitate liminală a acestui regizor, onestitate care conferă deschidere artei sale.
