Filmul
Campionii evocă, în imagini, performanțele campionilor români de-a lungul anilor. Revedem vedetele sportului nostru, și recordmenii de renume internațional din ultimele trei decenii.
În partea de „preistorie”, tema e tratată sentimental. Ni se arată viața acestor campioni, felul cum se antrenau, emoțiile de dinainte și de după competiție. Secvențe de „jurnal” cinematografic, imagini de „ciné-vérité” mai vechi și mai noi descoperite la Arhiva noastră, ori în depozitele studiourilor noastre, momente deja filmate în felurite arene sportive, în diferiți ani, se alătură, autorii urmărind cu pasiune evocarea istoriei contemporane a sportului românesc. Iar efectele de montaj dau fiImului farmec, farmec de document. Farmec de poveste?
Căci pelicula povestește despre celebrii noștri campioni, cu căldură, emoție, iubire, admirație. Îi vedem și ne amintim cum ei au intrat, treptat-treptat, în elita mondială a făcătorilor de minuni olimpice. Victoriile din trecut se leagă cu cele contemporane. Asta chiar în momentele triste. De pildă, atunci când echipa Țiriac-Năstase putea să câștige „Cupa Davis”, dar pe care la ultima luptă, au pierdut-o. Dar, cum foarte frumos spune comentatorul Cristian Țopescu, aceste întâmplări sunt inerente marilor competiții. Regăsim însă fixat pe peliculă avântul cu care cei doi români se apropiaseră de izbândă; iar fascinația acelor momente se păstrează intactă. Adică mai mult decât intactă, căci se impregnează de melancolie.
Vorbeam de comentariul lui Cristian Țopescu — un text de ținută fără pălăvrăgeală inutilă (cum se întâmplă așa de des la cronicarii sportivi) și fără „ifosalită”. Comentariul are o eleganță simplă și demnă, cam așa cum marele scriitor francez Giraudoux o practica în cărțile sale închinate sportului. Dar această valoare nu e numai o calitate literară, ci, în acest caz special, este și o noutate impresionantă cu privire la tehnica esteticii pur cinematografice. Într-adevăr, dacă veți întreba cine a făcut scenariul sau alegerea fragmentelor de peliculă veți primi un răspuns neașteptat. O bună parte de scenariu și chiar de regie se află în acest admirabil comentariu oral al lui Cristian Țopescu. Iar numele său se află alături de al regizorului
Constantin Vaeni, la loc cinste pe generic; și e firesc să fie așa căci planul de succesiune a scenelor, de dozare a atenției acordate fiecărui concurs internațional ori fiecărui campion se poate descifra precis în comentariul lui.
În filmul
Campionii „joacă” nu numai vedetele de odinioară și de azi, ci și spectatorii. Căci pe ecran apar nu numai pistele de atletism, ringul de box, terenurile de handbal, ci și tribunele, publicul care aclamă săriturile în înălțime ale unei Iolanda Balaș sau recordurile unei Lia Manoliu, Viorica Viscopoleanu ori Ileana Silai. Iar spectatorii din sala de cinema trăiesc, odată cu cei din sălile de gimnastică de la Montreal sau Moscova, sentimentul vrăjitoriei și farmecul supranaturalului.
Această savuroasă senzație ne-o dă Nadia Comăneci în toate exhibițiile ei, la paralele, la bârna îngustă de 8 centimetri și, în sfârșit, „la sol”; performanță care ar merita un nume mai poetic, căci, într-adevăr, poezie și coregrafie este. Drăguța Nadia umblă. Și umblând gândește. Alunecă pe gânduri, alternează zborul ideilor cu relaxarea. O vedem cum simte că gândurile ei au căpătat aripi și cer explozie. Atunci, direct, fără tranziție, se aruncă și se dă peste cap în văzduh. Moment extrem de realist, când gândul omenesc, profitând că „în gând” poți face orice, aruncă în aer un semn de exclamație învârtit în triplu salt. Da. Gândul nostru în chip natural își punctează cursul. Pentru că, aceste miracole trupești, în gând sunt posibile. Dar vezi că aici se inversează situația. Marea noastră campioană își face punctuația gândului nu cu închipuiri mentale, ci cu foarte concrete, fizice, precise, impecable figuri acrobatice. Apoi se lasă „dusă, căzută pe gânduri”. Corpul ei se frânge pentru a ajunge la poziția de odihnă, dezinteresare, indiferență, neatenție. Să compui cu zeci de mușchi nemișcarea, repaosul, asta nu este simplă „gimnastică la sol”, ci poezie fizioIogică și coregrafie mentală.
Ceva asemănător găsim în timpul meciurilor de box, când antrenorul privește concentrat, gesticulează, strigă, dă sfaturi pentru boxerul din ring. Nu-i mai tace gura. Ca suflerul din cușcă. Ei bine, cuvintele lui precise, competente, ingenioase... nu se aud. Noi, spectatorii din sala întunecată, nu le auzim căci sunt acoperite de vacarmul dantesc al arenei. Nu le auzim dar le vedem. Ni se arată frământările gurii, contorsiunile capului, grimasele antrenorului, întreaga punctuație a lecției sale. E aici, în fond, chiar un omagiu adus artei filmului.
Artă pe care acest lung-metraj documentar semnat de regizorul Constantin Vaeni o respecă; căci secvențele născute din alăturarea la montaj a feluritelor materiale de arhivă dobândesc rând pe rând tonalitatea potrivită — fie nostalgică, fie umoristică, fie poetică, fie festivă.