A fost o foarte artistică idee să se povestească filmat tragicul destin al unui mare pictor român, Ștefan Luchian. În fiecare zi a vieții sale, în fiecare clipă a zilelor sale, avea un singur scop, o singură dorință: să dea aItora, să dea cu sufletul ceea văzuse cu ochii. Să dăruiască tuturora bucățile de realitate din universul înconjurător. Într-această operă avea doi dușmani. Unul, era persecuția grangurilor care conduceau politica și cultura românească la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX. Celălalt dușman a fost o maladie cumplită, în plină tinerețe, i-a paralizat trupul, i-a înțepenit brațele și degetele mâinii. Cu o eroică luptă împotriva destinului Luchian picta în ultimii ani ai vieții cu pensula legată de degete. Picta cu tot brațul, cu cotul, cu umărul. Și pânzele sale, poate cele mai frumoase, cele mai originale le-a lucrat în aceste dramatice condiții.
Filmul
Ștefan Luchian (regia e semnată de
Nicolae Mărgineanu, iar scenariul e compus de dramaturgul Iosif Naghiu și regizorul însuși) evocă în chip strălucitor lumea (și cea a sărăcilor și aceea a bogaților), lumea sfârșitului de veac XIX și începutul de secol XX. Sunt reconstituite cu destulă fidelitate istorică personalitățile politice și culturale din aceea vreme (pe care eu le-am cunoscut chiar personal). Deosebit de asta, filmul mai are două calități. Una: interpretarea actoricească extraordinară a lui
Ion Caramitru și cealaltă, o neașteptată victorie împotriva unor prejudecăți de estetică practicate curent de cinematografia noastră. Este ideea fetișistă că în film limbajul cu adevărat specific se cuvine suprimat. Vorbe puține sau chiar deloc. Desigur, cineastul trebuie să evite vorbăria, baterea de apa în piuă, dialogurile interminabile. Dar există și vorbire specific cinematografică, vorbire cu cuvinte, cuvinte rostite care pot fi oricât de multe dacă îndeplinesc în poveste funcții pur cinematografice. În cartea mea
„Cinematograful, acest necunoscut” am descris vreo patruzeci de funcțiuni pur cinematografice al cuvântului rostit, ale graiului omenesc.
În filmul
Ștefan Luchian se găsește o scenă-cheie, o lungă conversație (mai exact un monolog, căci interlocutorul nu scoate o vorbă), o scenă unde pictorul, din fotoliul său de paralitic, ordonă unei fete cum să aranjeze un buchet. Din mormanul amorf de flori, din acea grămadă oarbă de piese vegetale, artistul își compune anticipat tabloul. Alege câteva fIori, unele albe, altele roșii; îi potrivește (din gură) fiecăreia locul ei, poziția ei, colaborarea ei la frumusețea ansamblului. Un cineast mediocru, otrăvit cu stupida idee că în film trebuie suprimate cuvintele, ar fi suprimat scena aceasta, scenă-cheie care rezumă simbolic toata viața, cariera și drama lui Luchian. Ei bine, am putut constata cu bucurie că, de data asta, autorii noștri — să-i numim, alături de Nicolae Mărgineanu și Iosif Naghiu, pe operatorul
Călin Ghibu și pe scenograful
Nicolae Drăgan — nu s-au lăsat păcăliți și au dat amploare acestei secvențe care exprimă întreaga poveste. Într-adevăr, ea ne dezvăluie un miraculos secret. Un buchet de flori nu e un simplu pachet de vegetale, ci un fenomen sufletesc tulburător, o acțiune miraculoasă: este conjugarea verbului „dau”. Un buchet de flori nu e un simplu cadou, ci un straniu, vrăjitoresc cadou. Este cadoul absolut. Este cadoul pe care oricine are plăcere și poftă să-l facă; este cadoul pe care oricine are dorința să-l primească, oricare ar fi relațiile, mai calde sau mai reci, între cel ce oferă și cel ce primește. Este, cum spuneam, conjugarea în absolut a verbului a da, a dărui, a face și primi daruri. Iată de ce acea lungă scenă făcută numai din cuvinte, din aceeași poruncă repetată de nenumărate ori, a fost o găsire artistică remarcabilă. „Ça c'est du cinéma!” ar fi exclamat Delluc. Toate celelalte scene ale filmului „rimează” cu această scenă pivot. Destinul acestui mare artist seamănă cu tragedia unui alt mare artist: Charlie Chaplin — geniul acrobat, cel mai ingenios și cel mai inteligent autor de acrobații, care și-a petrecut ultimii ani ai vieții sale țintuit în fotoliu, în fața ecranului pe care erau proiectate numai filmele lui.
Luchian avusese norocul să facă un destul de lung voiaj de studii, mai întâi la München, apoi la Paris, unde a trăit printre pictorii care, tocmai atunci încercau și reușeau să „reinventeze” pictura. A trăit în epoca școlii de la Barbizon și în timpul revoluției „impresioniștilor” care cereau să se redea lumina prin culoare, să se picteze în aer liber și nu în atelier; să se folosească culori pure, nu combinații, amestecuri de vopsele diverse. Luchian a folosit inovațiile generației de la Barbizon, din care făcea, cu strălucire, parte marele, adoratul său maestru, Nicolae Grigorescu. Dar Luchian îmbogățea, completa aceste noi învățăminte, cu un realism personal și original. Desigur, a practicat copios plein-air-ul dar socotea că totuși o operă, plecată din larga natură înconjurătoare, trebuie terminată, finisată în atelier. Acolo are loc intimul „dialog cu pânza” acea (cum zicea el) „pictare cu sufletul a ceea ce fusese început cu ochiul”. Cât despre amestecul de vopsele, procedeu condamnat de impresioniști, îl vedem de asemenea exprimat plastic în altă scenă-cheie în care îl vedem pe Luchian pictând cu brațul țeapăn și degetele legate de penel. Prin porunci verbale, el îl conduce pe tânărul care execută amestecul culorilor de pe paletă.
Tot în legătură cu acea comparație a tragediei lui Luchian cu aceea a lui Chaplin, filmul are merituI de a fi amintit prin multe, Iaconice secvențe, că Luchian era un bărbat voinic, puternic, mare sportiv, campion de curse cicliste, isteț călăreț în curse de galop, dar și iscusit cunoscător al muzicii.
În rezumat toată tulburătoarea dramă a nefericitului genial artist român, filmul o exprimă mai ales prin sutele de cuvinte rostite de actorul Caramitru, cuvinte-monolog, cuvinte care traduc chinurile, disperările, dar și triumfurile mereu renăscute. Partitură actoricească pe care lon Caramitru o desfășoară impresionant. Nu degeaba interpretarea sa a fost răsplătită cu PremiuI special al juriului la Festivalul de la Costinești.
