Fără a diminua rolul de dirijor al ansamblului ce revine firesc regizorului
Stere Gulea, aş numi
Stare de fapt, filmul
Oanei Pellea. Gulea i-a încredinţat pentru a doua oară un rol cu multe din datele caracterologice evidenţiate în acelaşi moment politic (evenimentele din decembrie 1989) ca şi cel precedent din
Vulpe Vânător. Se observă astfel o comunicare mai aprofundată şi mai subtilă nu numai cu indicaţiile regizorale, ci, mai ales, cu acest tip de personaj. Trecerea de la trăirea cotidianului neproblematizant într-o societate ce se acomodase cu o stabilitate cenuşie la implicarea totală prin faptă, susţinută în plan moral, — e rezolvată de Oana Pellea cu intensitatea dramatică ce îi revelează sensibilitatea şi maturitatea mijloacelor ei de expresie artistică. Ea îşi configurează eroina din două unghiuri. La început ca un personaj vivace, chiar turbulent în exprimarea opţiunilor ei, apoi, după ce a cunoscut cea mai severă represiune, prin tăceri tulburătoare ameninţarea, fie ea chiar neputincioasă, dar categorică a privirii. În acest sens scena ultimei întâlniri cu medicul ce ar fi urmat să-i devină soţ, venit să o înduplece să cedeze, când ea se afla după gratiile puşcăriei, este cât se poate de elocventă. Dar nu numai în acest moment Oana Pellea funcţionează oarecum autonom, ci pe tot parcursul, lăsându-ţi impresia că ea controlează emoţional tot filmul…
