Filmul românesc de ficţiune s-a născut în 1950 cu politicul în el, ca un copil infestat cu HIV încă din pântecul mamei. Viaţa lui a fost dublată de istoricul bolii. Pe lângă semnele creşterii, în fiecare vârstă au înflorit tumorile, erupţiile, alterările maligne ale organelor interne. Coşurile pubertăţii filmului românesc au apărut lângă bubele sindromului imunodeficienţei politice.
Boogie, adică Bughi, este primul film românesc, după aproape 6 decenii, cu analizele curate. Devirusat politic. Debughizat, ca un soft curăţat de bugs – păduchi politici.
În anii ’50 şi ’60, s-a practicat din greu
propagandizarea filmului artistic – nici un cadru, nici un personaj, nici o replică, nici muzica, nu trebuiau lăsate în afara schemei propagandistice dictate de culturnicii comunişti. Mai târziu a început să fie la modă
artisticirea propagandei, încercarea de a îmbrăca estetic scheletul propagandistic –
Duminica la ora 6, de
Lucian Pintilie sau
Să mori rănit din dragoste de viaţă, de
Mircea Veroiu. Ambele tipuri de film şi chiar puţinele pelicule cu accente antitotalitare, având în frunte
Reconstituirea lui Pintilie, au produs un efect pervers în chiar măduva construcţiei filmice:
nimic nu se întâmplă pe ecran pentru că pur şi simplu se întâmplă. Totul trebuie să „simbolizeze”, să „alegorizeze”, să demonstreze ceva, un „mesaj” există neapărat şi el depăşeşte musai acţiunea filmului: „E scris adânc. Bate-n ciocoi!” O umbră metafizică e obligatoriu să dubleze filmul, care bun, prost, comunist, anticomunist, este, la urma urmei, umbre pe un perete. Aşa a fost învăţat spectatorul român să
vadă dublu când se uită la un film românesc.
Radu Muntean şi scenariştii
Răzvan Rădulescu şi Alexandru Baciu reglează lentila, în
Boogie, şi ne propun să
vedem simplu.
Anamaria Marinca şi
Dragoş Bucur interpretează – excelent – o pereche care a trecut de 30 de ani. Certurile şi împăcările lor nu reprezintă condiţia cuplului în neocapitalismul românesc actual, nu înfierează lipsa de grijă a statului pentru celula de bază a societăţii, nu explică faptul că au doar un copil, nu doi, ceea ce d. preşedinte Băsescu spunea că ne va reduce la 16 milioane până în 2050. E vorba de doi tineri care au fost odată foarte tineri. Boogie şi cei doi prieteni ai lui din adolescenţă (interpretaţi – excelent – de
Mimi Brănescu şi Adrian Văncică) nu se întâlnesc ca să discute despre sensul vieţii, ca să răstoarne lumea, ca să depene amintiri din noaptea de 21 decembrie 1989 petrecută în Piaţa Universităţii şi să conspire împotriva establishmentului postcomunist, nici măcar ca să facă politică sau filosofia moralei la bodegă. Ei se întrunesc doar ca să lingă o bere şi-un şpriţ, ca să facă bancuri şi să râdă şi de ei înşişi, ca să agaţe o gagică şi s-o ardă tovărăşeşte toţi trei. Pentru prima dată limbajul obscen („Domne, o vezi p-aia, iar ne îmbolnăvim de p..ă sculată”) nu este afişat pe ecran ca o călcare vitejească în picioare a pudibonderiei comuniste, ci ca modalitate naturală de comunicare a unor tineri care nu sunt pe cale de consecinţă vulgari, răi, depravaţi sau leneşi. Cum nici posterul-şoc al filmului, cu un Dragoş Bucur adamic, aproape gol alături de soţia şi copilul său, nu înseamnă că regizorul e obsedat sexual sau stricător de moravuri.
Ca un foarte bun realizator de clipuri publicitare ce este, Radu Muntean nu se adresează cu acest film tuturor românilor şi nici nu vrea să pună probleme naţionale sau globale. El vizează un public-ţintă. Interesant de văzut însă dacă tinerii români de până în 40 de ani vor merge în sălile de cinema ca să se vadă pe ei înşişi.
