După o primire nu prea galantă din partea unor critici cinematografici francezi, după o recenzare plină de politeţe nostalgică din partea altor critici francezi,
Serbările galante se prezintă la confruntarea cu publicul din ţara unde acest film a fost realizat.
René Clair — decanul cineaştilor francezi poposit acum un an şi jumătate întru prosperitatea Cazinariei de la Buftea, a construit pe locul fostei cetăţi din
Harap Alb, fortăreaţa Montecalvo — avându-l arhitect şi decorator pe reputatul Georges Wakhévitch — şi a deslănţuit un asediu vodevilesc, cu haz şi puşcoace, ca într-un joc de copii mari sau de înţelepţi-copii, încercând să satirizeze războiul, într-o manieră în care bătrânul Will a făcut-o genial în „Troilus şi Cresida”.
Parfum de dantele vechi, umor fin, o demonstraţie a virtuţilor încă posibile ale filmului „scenic” — toată acţiunea se petrece într-un singur decor — şi ceva suav, îndepărtat, din filmografia de aur a lui René Clair, cel pe care îl cunoaştem atât de bine din
Marile manevre, din
Frumoasele nopţii şi
Porte des Lilas sau din peliculele sale mai vechi rămase în istoria cinematografiei —
Milionul sau
Sub aeoperişurile Parisului.
Serbările galante, ca şi precedentul film al lui René Clair,
Pentru tot aurul din lume, deschid o perioadă aparte în creaţia marelui regizor a cărui artă a atins culmi de râvnit în anii treizeci. Unele ecouri ale acelei strălucite perioade sunt recepţionate şi de această ultimă peliculă şi înregistrate ca de un radar. Aceeaşi tendinţă spre simplitate (nu simplism) şi concentrare, acelaşi surâs superior faţă de prostie (nu moralizator!), aceeaşi atitudine ostilă cruzimii, favorabilă spiritului, neînduplecată cu lipsa de firesc dar îngăduitoare cu libertinajul frondeur al veacului împopoţonat cu dantele... Şi, nu mai puţin, îngăduinţa de sine, auto-acordarea de circumstanţe atenuante care apare ca o scuză menită să acopere cu un surâs inteligent discrepanţa dintre teoria declarată şi faptul de artă comis. Căci, în ciuda unor demonstraţii de virtuozitate, limitate la câteva gaguri, dintre care, cel mai reuşit ne apare urmărirea găinii de către armata înfometată scoasă la paradă —
Serbările galante nu ni-l redau decât parţial pe René Clair.
Scenariul, fără să aibă virtuţi deosebite, promitea mai mult. Concepţia regizorală e fidelă clasicului Clair, maniera e comună filmelor sale din prima perioadă şi, totuşi, ritmul suferă, iar forma e deslânată. În ciuda restrângerii câmpului vizual al obiectivului Ia un orizont limitat între tabăra de corturi a Prinţului de Beaulieu şi fortăreaţa de carton Montecalvo, desfăşurarea acţiunii apare neunitară şi, în locul concentrării într-o diversitate limitată, apare pe alocuri monotonia.
Galantul veac al XVIII-lea, uşor frivol, uşor perfid, uşor crud — aşa cum intenţionat ne e prezentat — alternează indecis între un profil realist şi o imagine acuzat vodevilescă, şi tocmai îmbinarea aceasta de unghiuri atât de diferite asupra epocii subminează mai mult ca orice unitatea filozofică a filmului. Între comandanţii de oşti care pozând în „duri” nu pierd prilejurile atât de frecvent oferite de regizor spre a se demonstra meschini sau fricoşi, şi intriga de curte care a dus la declanşarea conflictului, pe de o parte, şi drama ţăranului picat fără voie într-un război stupid, numai pentru că a pretins plata porcului jefuit de soldaţii din Montecalvo, şi partitura de capă şi spadă a brigadierului Jolicoeur, pe de altă parte, se întrepun unghiuri diferite nu atât ca stil, cât ca finalitate artistică.
Tribulaţiile ţăranului care, vrând să scape de război şi să se întoarcă acasă cade dintr-o tabără într-alta, fiind pe rând urmărit, prins, condamnat, graţiat în ultimul moment, încorporat ca soldat — pentru ca acelaşi lucru să i se întâmple în tabăra adversă câteva minute mai târziu — poate n-ar fi acoperit aşa numitul spaţiu filmic de 90 de minute. Şi atunci a fost creat Jolicoeur, brigadierul frenetic întruchipat de Jean-Pierre Cassel, şi predestinat lichidării conflictului dintre cele două tabere prin abnegaţia cu care îşi duce la bun sfârşit riscantele sale acţiuni. Între aceşti doi pelegrini al căror destin pendulează la nesfârşit de la o tabără la alta, apare lumea războiului de operetă, cu salve oarbe şi pocnitori care, în ciuda caracterului lor inofensiv fac gaură în zidul de „piatră” de doi centimetri din cetatea scenografului, lăsând destul loc serbărilor galante pentru care cel mai copios pretext pare a fi însuşi războiul.
Dar realismul, atât cât e, i-a adus regizorului şi cele mai reuşite situaţii comice. Tocmai datorită acestei facturi, partitura lui Philippe Avron (ţăranul) e poate cea mai colorată, cea mai reuşită; cea mai de succes, iar gagul găinii scăpată de masacru, şi care salvează cu făptura ei firavă viaţa chinuită de inaniţie a comandanţilor fortăreţei, urmând parcă exemplul gâştelor Capitoliului care au salvat Roma, rămâne cea mai reuşită secvenţă din întregul film. În acest gag de un comic de antologie rezidă şi cel mai ascuţit moment satiric de pe tot cuprinsul ingenuei povestiri pacifiste semnate de Clair.
Închipuiţi-vă o armată lihnită de foame, terorizată de cotcodăcitul unei găinuşe albe tocmai în momentul când trupele ei sunt trecute în revistă de căpetenia militară; o armată care îşi pierde controlul de sine şi, în timpul parăzii, porneşte în pas alergător, tropăind bezmetic în urma găinii buclucaşe care nu se lasă prinsă. Schimbul de focuri între tabere, contraatacul nocturn provocat de zborul găinii peste meterezele cetăţii, şi sfârşitul apoteotic al penatei în farfuriile de argint cu supă fierbinte, toate acestea dau gagului acea reacţie în lanţ capabilă să stea la baza unei întregi situaţii dramatice.
René Clair spunea că, dacă într-un film, o singură secvenţă e de calitate, acel film merită să fie turnat.
Evident, şi
Serbările galante meritau acest lucru. Dincolo de coperţile subtile şi ingenioase între care e cuprinsă acţiunea filmului, dincolo de comentariul plin de duh fin care secondează prin banda sonoră aceste coperţi, am identificat câteva secvenţe de reală valoare: În afară de copiosul gag al găinii, reţinem majoritatea scenelor lui Philippe Avron, jocul dezinvolt al lui Jean-Pierre Cassel, candoarea şi acurateţea în interpretare a Genevièvei Casile, şi partitura de gravitate — mai curând specifică dramei decât comediei — încredinţată artistului poporului
György Kovács.
Dincolo de această prodigioasă contribuţie actoricească din partea română, la care se adaugă şi aportul lui
Fory Etterle în rolul aghiotantului mareşalului, artiştii noştri apar în
Serbările galante în roluri episodice sau de figuraţie „specială”.
Coproducţia poartă acest titlu mai mult datorită participării la procesul de turnare a filmului decât la concepţia sau realizarea artistică. Dar aici avem de-a face cu René Clair şi marca fabricii se respectă chiar şi atunci când solicită circumstanţe atenuante.
La capitolul „coexperienţe” mai putem trece un titlu. René Clair şi-a demonstrat printre cineaştii noştri şcoala, şi din asta n-am avut decât de câştigat. Contribuţia confraţilor săi de la Buftea a fost întotdeauna salutată şi subliniată de reputatul regizor. Filmul
Serbările galante n-o fi având el virtuţile unui
Pardaillan, nici cu
Laleaua neagră n-o fi putând concura, dar în el românii spun corect „merçi”, cu excepţia lui Philippe Avron — singurul care poate pronunţa „mulţumesc” (bineînţeles, în dublaj), în schimb putem privi vreme de un minut faţada unui castel pustiu de pe Valea Loirei, şi alte nouăzeci de minute butaforia autohtonă de la Buftea.
În ciuda vicisitudinilor, o peliculă René Clair rămâne (indiferent de locul pe care îl ocupă în scara ierarhică a operelor semnate de acest autor), iar faptul că ultimul său film a fost realizat în România, nu poate decât demonstra încă o dată, cu sau fără certificatul criticii, intrarea cinematografiei noastre într-un circuit internaţional.
