Cu cinci filme — dintre care patru după scenarii proprii realizate din decembrie '89 până azi,
Mircea Daneliuc se afirmă drept cel mai prolific cineast român. Fără a-şi fi anunţat intenţia unei trilogii, ultimele sale trei filme se constituie ca atare, alcătuind un portret dinamic al mentalităţilor, psihologiilor şi al stării de spirit generale din cincinalul tranziţiei. Cineastul îşi reafirmă astfel vocaţia actualităţii, manifestă cu o tenace virulenţă încă din epoca de aur a cenzurii. Mărturiile sale de azi sunt, ca şi cele din
Croaziera anilor '80, când atroce, când ironice, când deznădăjduite. Dar dacă, în trecut, realitatea era redată mai degrabă prin analogii, acum ea este transparentă. Danieluc divulgă aberaţiile, nonsensurile, adversităţile şi chiar propriile noastre (şi ale sale) frustrări şi nevroze.
Patul conjugal (1992) făcea o incursiune în mediul citadin marginal. Rămâne antologică replica eroului său, responsabilul de sală de cinema: „Dacă aveam eu liceul, nu mai rămâneam în cultură”.
Această lehamite ne avansa în mediul intelectual — respectiv medical — supus de asemenea precarităţii materiale, situaţie din care decurg o serie de concesii. Medicii, prin exercitarea profesiei, intră firesc în contact cu tot felul de oameni, deci fauna care se perindă pe ecran era cât se poate de pestriţă. Acelaşi dualism al condiţiei sociale este expus şi în
Senatorul melcilor. Un exponent al puterii legislative, presupus a avea un nivel elevat, este confruntat cu lumea dintr-un sat unde serenitatea mioritică a peisajului contrastează cu tensiunile din viaţa localnicilor. Sub impulsul micului chilipir sau al marii chiverniseli, comportamentele se egalizează însă.
Temperament frenetic şi provocator, înzestrat cu un acut simţ al observaţiei, cineastului nu-i scapă niciun detaliu. Însemnele înapoierii sunt sancţionate cu o impecabilă ironie. Cu cât situaţiile sunt mai dezolante, cu atât efectele sunt mai ilariante. Comedia e stăpânită de dramă sau viceversa, astfel încât filmul poate dispune sau indispune în funcţie de poziţia spectatorului. Regizorul sfârşeşte prin a se prezenta la capătul acestei trilogii, ca un moralist al disperării.
În ciuda agresivităţii de atitudine şi de limbaj, personajele sale sunt, rând pe rând, şi vulnerabile. Împăcările se ivesc astfel tot atât de neaşteptat ca şi încăierările. Senatorul nu are altă recomandare de făcut decât: „Împăcaţi-vă!” Fuga de răspundere este un leit motiv: „Sunteţi organe alese, trebuie să avem încredere în voi. Rezolvaţi şi raportaţi”. „Nu ştiu. De asta sunteţi pe funcţii, de asta vă dăm lefuri, înţelegeţi-vă, gândiţi-vă şi raportaţi. Eu nu vreau tămbălău”.
Conflictul dintre romi şi români, la început mocnit, ajuns în final sângeros şi incendiar, nu reuşeşte să stingă un amor tăinuit, de pildă. Reacţiile împricinaţilor sunt racordate la nivelul respectiv de (in) cultură şi (non) educaţie. Talentul de dialoghist al regizorului sporeşte autenticitatea. Vechiul limbaj de lemn adaptat din mers noii frazeologii politice rezultă într-o demagogie ce şi-a schimbat doar semnul. Francofonia detectată de pe „un picior de plai, pe-o gură de rai” dă o coloratură amuzantă à la Coana Chiriţa: „Venez festiver! Romanian wisky... Tzuika, de prună. Alles!”
A vizualiza printr-o diversitate de sugestii paralele cuvinte sau situaţii banale sau repetitive este o particularitate a unui nou curent în cinema. O regăsim şi în filmul lui Daneliuc ca şi în numeroase filme americane ale independenţilor sau din trena acestora. Mă gândesc de pildă la contextul vizual ce dublează înjurăturile proliferate pe ecran într-o cadenţă accelerată devenită, în multe filme, parcă motorul acţiunii. Cu un vocabular ce nu depăşeşte 40−50 de cuvinte, viaţa transpare în toată diversitatea ei.
Dorel Vişan cu profesionalismul şi vigoarea talentului său reuşeşte să compună cu deplin firesc un personaj elocvent pentru amestecul dintre afişarea cu cinism a instinctelor primare şi perfida mascare a parvenitismului, investind cu mult haz un personaj în fond respingător. În altă tonalitate ex−studenta, actuală profă şi ghidă captează prin jocul nuanţat al
Ceciliei Bârbora deruta, deziluziile, dar şi viclenia necesară celor fără proptele spre a nu intra de tot „la apă”, în confuzia generală. Alăturând actorilor profesionişti o distribuţie de localnici neprofesionişti, ca romii cu înzestrările lor artistice naturale, veridicitatea şi impactul filmului sporesc.
Întreaga echipă de creatori, semnatari ai imaginii, decorului, costumelor, montajului şi sunetului, au susţinut viziunea regizorală. Se râde mult la
Senatorul melcilor, dar se râde albastru. Arta lui Daneliuc e neliniştitoare. Este imposibil să nu notez că, înainte de premiera filmului, pe ecranele televizoarelor am putut urmări reportajul inflamant din satul Bâcu. Replici, atitudini şi case arzând ca făcliile, erau aidoma cu secvenţe din filmul lui Daneliuc.
Când Picasso a fost acuzat de o anume parte a opiniei publice, în timpul războiului, că pictase „Guernica” în 1937, el a răspuns: „Nu eu, naziştii au pictat-o”. Intuiţia artiştilor poate fi adesea redutabilă.
