Secvenţe este un film în scheciuri (sau episoade), alcătuit — cum scrie la carte din „diferite povestiri separate, de dimensiuni egale sau variabile, legate ideal de o temă comună”. Povestirile separate se intitulează, aici, „Telefonul”. „Prospecţie” şi „Patru palme”, iar tema comună sau „liantul” — cum preferă „Buletinul informativ” al Centralei Româniafilm — e asigurat de „echipa de filmare şi implicit atmosfera şi problemele specifice muncii depuse de aceasta în realizarea unui film”. Cele trei povestiri sau episoade sau scheciuri nu sunt, aici, egale nici ca dimensiuni, nici ca pondere în economia întregului şi nici ca semnificaţie şi valoare. Ele nu pot fi imaginate ca mărgeIe petrecute pe un fir într-un şirag, mai curând, ca trei cutii încastrate una într-alta, mai mult sau mai puţin „boîtes à surprise”. Progresiunea stă în gradul de complexitate a „punerii în scenă” (sau „în imagine”) a realităţii, a materiei narative. În „Telefonul”, un actor (profesionist) dintr-un film în plină turnare, blochează cu melancolia personajului său — un tânăr proaspat ieşit din spital — un teIefon public: printre participanţii la coada ce se înfiripă spontan în asemenea ocazii, actori−figuranţi dar şi actori−„martori întâmplători”. Lecţia? O secvenţă de film poate să fie cel puţin tot atât de „plastică” şi de credibilă, dacă nu chiar mai credibilă — la faţa locului! — decât însăşi felia de viaţă corespunzătoare, decât însăşi realitatea. Spectatorul — neavertizat — urmăreşte şi retrăieşte convins secvenţa, participă sincer la desfăşurarea ei, „se prinde”. De ce? Ce s-a întâmplat? Nimic, doar un străvechi truc inventat de pictori, aplicat Ia cinematograf. În antichitate — povesteşte Antologia Palatină — Zeuxis, pictând cireşe în jurul cărora au prins să zboare vrăbiuţe (adevărate), dornice să le ciugulească, a fost întrecut de Parrahasios, care a zugrăvit o perdea, o cortină, pe care însuşi emulul sau, Zeuxis, l-a rugat să o dea la o parte, ca să vada ce se ascunde în spatele ei.
Al doilea episod, a doua „cutie” — legată de prima printr-o, actoriceşte prea puţin convingătoare trecere−sugestie a „singurătăţii” autorului−regizor însuşi,
Al. Tatos — este „Prospecţie” (în argou cinematografic, căutare şi stabilire a locurilor de filmare) în drum spre un asemenea loc, spre un ipotetic Brăneşti, un popas aproape întâmplător al echipei de filmare, înfometată, la o bodegă−restaurant, unde — ca să obţină o „deservire” promptă şi privilegiată — aceasta, echipa, se dă drept suita unui procuror în serviciu comandat, mizând pe credulitatea (şireată) a responsabilului; aşadar, nu mai asistăm la un moment filmat, al scenariului, ci la o „înscenare” a celor care filmează scenariul, ca „întâmplătoare” surprindere a unui caz de minoră încornorare a unui minor gestionar de minoră alimentaţie publică. Subliniez, „minoră”, pentru că în economia scheciului, dramoleta ar fi trebuit să dobândească dimensiuni cosmice (ca în mofturile lui Caragiale, al căror ton îl şi urmează întrucâtva, pentru a-şi fortifica viabilitatea. O înscenare, deci, a celor care înscenează: convingătoare la nivel de anecdotă, oprită însă la acest nivel, deşi pretenţiile erau mai ample, de „forare” în „sufletul” unui restaurator. În sfârşit, „Patru palme”, unde cadrul „firesc”, „de toate zilele”, „exterioarele”, sunt părăsite complet (fie ele oricât de convenţionale), pentru ca spectatorul să fie introdus — spre informare şi cultivare — în însăşi bucătăria fabricii de vise, de iluzii, de basme a cinematografului: platoul, studioul, setul, cu decorurile construite (văzute şi iluminate din toate părţile), curat „ficţiune” (de mucava). Avem de a face, acum, cu un fel de „punere în scenă a punerii în scenă, în scenă” (iar nu în cadrul natural al vieţii). Dinăuntrul acestei „montări”, ca dintr-un măr de plastic, de decor, îşi scot capetele doi viermişori umani, care ilustrează până la urmă, faptul că opresorul şi oprimatul — un fost comisar de poliţie şi un muncitor ilegalist — de ieri, pot să aibă, astăzi, acelaşi penibil destin cel de figuranţi de film — ca într-un faimos documentar al lui Valerio Zurlini,
Târgul de feţe — adică de faliţi ai vieţii, hrăniţi cu firimiturile simpozionului „imparţial” al Hollywoodului buftean.
Alexandru Tatos şi echipa sa reînvie, în folosul cinematografului, cunoscuta teză „panestetistă” a lui Oscar Wilde, după care viaţa şi natura imită arta, şi parcă ne spun: aţi văzut, filmul „face” mai bine decât însăşi realitatea, reuşeşte să fie mai „veridic” — până la iluzia de tip Parrhasios — decât situaţiile concrete de viaţă?! Ceea ce constituie, desigur, un frumos omagiu adus artei filmului, puterii transfiguratoare a acesteia, triumful ei asupra naturalismului. A naturalismului de care filmul e mereu învinuit (şi învinuibil), şi pe care îl poartă ca pe o piatră de moară în propriile vintre. Numai că, simultan aproape, în momentul culminant al acestei splendide demonstraţii — repet: a superiorităţii expresiei artistice faţă de fenomenologia existenţială —
Secvenţe declanşează şi o mişcare de semn contrar: din venele şi arterele filmului se scurge viaţa, pe retină persista doar aparenţa, din miezul căreia a fugit esenţa. Mai pe scurt: dintr-o capacitate şi, deopotrivă, incapacitate proprie (legată mai ales de o sensibilitate specifică), autorul se îndepărtează de realitate exact în momentul când a atins-o (sau i s-a părut că o atinge) cu degetul. Da, natura şi viaţa pot eventual să imite arta, dar, aici, în
Secvenţe — mereu cu eleganţă, nici vorbă — arta pierde contactul cu ele, cu natura şi cu viaţa, nu-şi mai colorează tulpina cu clorofila lor. Găsindu-se, subtil, pe deasupra, şi o plauzibilă explicaţie, o justificare a întregii plăsmuiri de „secvenţe”, căci titlul „filmului în film”, al celui la care echipa lucrează, este, nici mai mult, nici mai puţin, decât...
Fericirea! Adică, tocmai starea magmatică, fugace, insesizabilă, atât de greu de definit şi, mai cu seamă, de fixat, de păstrat. Astfel,
Secvenţe se constituie într-un — nu ştiu cât de original — gen de evaziune în realitate şi, în acelaşi timp, din realitate, aplicând, de fapt, reţeta simplă şi de mult verificată a cotrobăirii la suprafaţa lucrurilor şi, implicit, a refuzului de a coborâ în „sufletul” lor intim. Mai mult: atribuind titlului „filmului în film” şi unul dintre tâlcurile populare: „Ferice de acela cărui îi spui o vorbă şi pricepe zece şi vai de acela cărui îi spui zece şi nu pricepe niciuna” (stramoşii noştri erau mai concişi:
„intelligenti pauca”!). Mă aflu a fi, în acest sens, o corcitură nefericit−fericit care din cele zece vorbe ale
Secvenţei a priceput doar una. Şi anume: fără a nega, ba chiar subliniind şi apreciind valoarea experimentală, de „exerciţiu” dialectic, aplicat raportului naturalism−antinaturalism şi rezolvării sale în arta filmului,
Secvenţe trebuie considerat o fereastră spre realitate (deschisă şi pe loc închisă, din nou, de teama curentului), spre o realitate care pretinde (totuşi) din partea cineaştilor o tratare mai viguroasă, mai făţişă, adica mai frontală.
Fireşte, drumurile care pot să lege comunicarea şi expresivitatea filmică de actualitate sunt multiple, ca să nu spun infinite. Nu toate, însă, sunt naţionale şi internaţionale, cele mai multe ramân judeţene, comunale, vicinale. Între cele dintâi şi celelalte, diferenţele sunt determinate, înainte de orice, de vehiculele care le folosesc, care le parcurg: o distincţie valabila în timp, ca şi în spaţiu. Or, cineaştii noştri au călătorit destul până acum, în care şi căruţe şi cărucioare, pe soluri naturale, pe „poduri de pământ” (bătătorit sau nu) şi ar trebui să-şi făurească un nou Mac Adam (de unde: macadam) al lor, adică o structură mai complexă, cu un profil transversal alcătuit din ai multe straturi: piatră, nisip, apă, gudron (ca să evite praful) etc., ceea ce — metaforic — ar trebui să însemne tot atâtea straturi de semnificare, apte să dea şi soliditate, şi originalitate, şi eficacitate, şi strălucire expresiei artistice.
Repetita iuvant: intelligenti pauca, cine poate şi vrea să înţeleagă, nu are nevoie de prea multe cuvinte.