Online Magazine Edited by The national union of filmmakers

Film Critics Association 2015 Award for Best Film Journalism



Secretul lui Nemesis


     Vocația satirică a creației noastre artistice, cu un spectru atât de larg — de la Caragiale la Tănase — în cuprinderea și vituperarea tipurilor caracteristice, a modelelor negative, își face prea rar simțită prezența în filmul românesc contemporan: încât atunci când un autor sau altul ne propune o satiră (cinematografică, se-nțelege), gestul trebuie salutat cum se cuvine... Dintr-un astfel de gest provine și filmul semnat de Titus Popovici (scenariul) și Geo Saizescu (regia): cuplu inedit, constituit odată cu Secretul lui Bacchus și confirmat cu Secretul lui Nemesis.
     Trecând peste predilecția vădită de cei doi autori pentru mitologia greacă — predilecție care, din (ne)fericire, operează doar în privința alegerii titlului — să consemnăm, în primul rând, faptul că filmul de-acum preia (sau, mai bine zis, continuă) unele idei și personaje ale celui dintâi.
     În privința personajelor, lucrurile sunt simple: din „secretul” lui Bacchus trece-n cel al lui Nemesis ziaristul Victor Mirea (interpretat, aici ca și acolo, de același Emil Hossu), trăgându-i fatalmente după el pe cei doi oameni care-ți fac viața mai ușoară: șeful și nevasta... E, aici, o primă idee — satirică, bine-nțeles, și pe care filmul o exploatează cum se cuvine; adică până-n (aproape) ultimele-i consecințe nevasta e gata să-l părasească pe bătăiosul ziarist, în vreme ce șeful (de secție) nu știe ce să mai facă spre a scăpa de el (trimițându-l în cele din urmă pe teren: ca-ntr-un fel de surghiun, crede dumnealui: dar „Balaurul” alias Victor Mirea, până și aici îi face figura: întorcându-se, după numai două zile, cu un reportaj, cel puțin incomod, despre recensământul animalelor).
     Cele două filme își răspund, însă, prin idei fundamentale în jurul cărora se axează: dacă, în Secretul lui Bacchus era vorba de — bolnăvicioasa, până la urmă — sete de înavuțire, Secretul lui Nemesis dezvăluie „mecanismele” (mai mult exterioare, din păcate) ale și mai bolnăvicioasei porniri de-a acapara puterea, de a-i domina pe ceilalți, speculându-le naivitatea, slăbiciunile, absența tăriei de caracter. Din acest punct de vedere, filmul rostește — la nivelul repIicii, cel puțin — multe adevăruri interesante, iar „bătaia” sa este (fie și numai în intenție) mult mai lungă.
     Principalul personaj al filmului este cetățeanul N.M. Siseanu (ne-me-sis, adică), care — dat afară (sau pensionat înainte de vreme) pentru grave abuzuri comise într-o funcție de conducere — se aciuiază ca administrator de bloc și, profitând de credulitatea unora, întemeiază un soi de „sectă” al cărei unic rost era acela de a-i aduce „ctitorului” ei cât mai multe beneficii (materiale, îndeosebi, dar și de altă natură: mai intimă, ca să zic așa).
     Abjecția personajului este inteligent surprinsă de autorii filmului — și dintr-o multitudine de unghiuri, încât să nu mai existe niciun dubiu asupra naturii sale: s-ar putea chiar spune că — dintr-un exces de demonstrativitate — scenariul aglomerează situațiile de acest gen, dacă nu cumva ambiționează inventarierea lor. Oricum, interpretat magistral de Gheorghe Dinică, personajul își dezvăluie întreaga forță malefică — ancorând filmul într-un registru de certă sobrietate: artistică și civică deopotrivă.
     Din păcate, celelalte personaje și întâmplări ale filmului sunt tratate într-o cheie apăsat parodică — regizorul apelând cu necontrolată insistență la șarjă și la caricatură: ceea ce rupe în mod flagrant unitatea de ton și de concepție a filmului. Se instaurează astfel o vădită discrepanță între registrul grav, al „vocii” lui N.M. Siseanu, și cel, în falset, al „ariilor” susținute de celelalte personaje.
     Din această situație „se salvează cine poate”: Carmen Galin, în primul rând printr-un joc de mare interiorizare, Emil Hossu, cu bine știutu-i aplomb) de june prim, Aristide Teică, apariție scurtă (cât îi este necesar — și suficient — unei caricaturi), eventual Horațiu Mălăele, pe un interesant „contremploi”. Mihai Mălaimare și...cam atât.
     Explicația rezidă, cred, în faptul că voit sau nu, efectele rămân aceleași — cei doi autori ai filmului au operat, în conceperea personajelor, respectiv în tratarea situațiilor, la categoria estetică a derizoriului; care, după cum arăta recent profesorul Henric Dona (într-un articol din almanahul Cinema), „mimează într-un registru minor, asperitățile și conflictele existenței”. Asumată conștient sau venită ca un efect secundar, cantonarea în derizoriu raliază Secretul lui Nemesis filmelor de consum.
 
 
(Săptămâna, 27 noiembrie 1987)

Tags: geo saizescu, nicolae ulieriu, secretul lui nemesis

Comments: