Mai întâi, o precizare de ordin filologic... Se știe că, pentru transcrierea numelor proprii străine, limba română adoptă (una din) două soluții: etimologică (adică așa cum sunt scrise ele în limba de proveniență) sau fonetică (adică așa cum le pronunțăm noi, românii). În privința lui Bacchus, nume de origine latină, de preferat este transcrierea etimologică (corespunzătoare realității istorice a cuvântului: dată fiind și înrudirea, arhicunoscută, dintre cele două limbi); transcrierea fonetică (reflectând realitatea actuală) ne-ar fi dus fie către Bacus (ca italienii, per Bacco!), fie către Bahus (care a dat și adjectivul, unanim acceptat, bahic) — în nici un caz Bachus: formă hibridă și oricum depășită, căci nimeni nu pronunță bac-hus, și nici nu mai scriem, ca pe vremuri, technică, psichologie etc.
De ce despică ăsta firu-n patru? — se vor întreba unii... Pentru că, întâmplător, titlul filmului (recte, transcripția numelui propriu aferent) mărturisește despre concepția estetică a filmului însuși: pornind de la un caz real, analizat — la vremea respectivă și în presa centrală, scenaristul
Titus Popovici (și, împreună cu el, regizorul
Geo Saizescu) păstrează „în mare” schema cazului, dar încearcă — prin introducerea unui personaj inventat: ziaristul — să arunce filmul în plină ficțiune. Ambiguitate ce se resimte, pe întreg parcursul filmului, la cel puțin trei nivele importante: construcție dramatică, regie și interpretare.
Dramaturgia filmului e una de tip expozitiv — alcătuindu-se din înșiruirea unor întâmplări (cele mai multe, cu alură de fapt divers) legate între ele aproape numai prin prezența acelui personaj picaresc care e ziaristul. «Tehnica planurilor intersectate și paralele», care asigură echilibrul construcțiilor romanești ale lui Titus Popovici, pare uitată de scenarist — termenii conflictului (dintre „bine” și „rău”, în ultimă instanță) fiind puși într-o simplistă ecuație artistică. Prozatorul viguros din
Străinul e prezent când, și când, prin câte-o notație «exactă și nervoasă, crudă și nudă» — amintind stilul detașat-ironic al prozei. Remarcabilă mi s-a părut capacitatea de a particulariza prin argou personajele (fapt cu atât mai plăcut-surprinzător la Titus Popovici, care face impresia unui scriitor „de birou”), precum și știința mânuirii dialogurilor.
Regizorul Geo Saizescu a filmat întreaga poveste în cheie strict realistă, punctându-și demersul cu mici gaguri — repede uitate și cu „apariții” venind parcă din alt film (vezi „poetul”, interpretat chiar de regizor). Comicul filmului rămâne, unul de limbaj — cel de situații părându-mi-se insuficient pus în valoare de către regie. Din păcate, nici regizorul — și, evident, nici scenaristul — n-au putut evita tentația unor „situații operetistice” (mă refer la „calitatea umorului” prezent în relațiile dintre ziarist și logodnica sa, în secvența „de pe câmp” etc. — din acest punct de vedere filmul putându-se numi și „Secretul lui Offenbachus").
În privința interpretării,
Secretul lui Bacchus rămâne — fără nicio îndoială — „filmul lui”
Ștefan Mihăilescu-Brăila, oricât vi s-ar părea de ciudat pentru acest actor atât de prezent în „producția” noastră cinematografică, la primul său rol cu adevărat principal în film. Actorul este în posesia unui mare rol (se pare, anume creat pentru el de scenarist: lucru mai rar întâlnit în cinematografia noastră, unde distribuțiile „se fac” după ce scenariul a fost terminat și parafat) și îl susține cu brio, punând „la bătaie” o inepuizabilă gamă de mijloace interpretative. Ziaristul V. Mirea, este personaj „inventat”, cum ziceam, schematic și plat — în ciuda eforturilor notabile ale interpretului (
Emil Hossu). Un rol absolut remarcabil face și
Gheorghe Dinică — din păcate, tot într-un „negativ”...
