Să transformi livrescu în firesc!

     Personaje şi interpreţi
     Normal ar fi fost ca, în momentul în care am aflat că Mircea Veroiu mută în filmul său lumea din «Ultima noapte de dragoste...», să nu-I întreb, dintr-un tic profesional buimac: «Şi cine va fi Ştefan Gheorghidiu?» Normal ar fi fost să-mi treacă prin faţa ochilor chipul lui lon Caramitru. Ştiu că risc să supăr pe mulţi dintre minunaţii noştri actori de zile bune şi de zile rele, de aceea încerc, din capul locului, o explicaţie: interpreţi compatibili cu universul camil-petrescian pot fi mai mulţi (unii dintre ei încă nedescoperiţi), dar nu «văd» mulţi (pe ecran) care pot suporta povara ideilor scriitorului, tulburătorul «joc al ielelor». Setea de «firesc», cum numim noi o anumită realitate specifică filmului, poate fi mai greu astâmpărată cu monoloage ca acestea: «O iubire mare e mai curând un proces de autosugestie... Trebuie timp şi trebuie complicitate pentru formarea ei...» Caramitru aparţine categoriei privilegiate de actori care transformă livrescul într-o stare naturală, naturală precum savanteria omului de ştiinţă, precum excentricitatea poetului, de aceea în faţa oricărei avalanşe de idei actorul îşi găseşte spaţiul vital de unde acestea pot fi contemplate, înfruntate, asumate şi negate. Un mare regizor era cândva exasperat de ultraintelectualitatea unui actor ca Smoktunovski care «transfor­mă simplul gest al privirii unei frunze în­tr-un gest metafizic». Astfel de interpreţi descoperă nu obiectul, ci relaţiile lui cu lumea. De aceea —printre multe alte cauze care ţin de tipul lor de comunicare cu oa­menii, cu cultura — lectura însăşi a unei scrieri întregi, întreprinsă de ei, poate fi fascinantă. Între «ceea ce zic» şi ceea ce «spune» personalitatea lor este un acord deplin. Din orice unghi am privi operaţiu­nea aducerii pe ecran a unei părţi din «Ultima noapte de dragoste», fie că îl urmărim pe lon Caramitru cu cartea în mână, fie că recitim romanul transferând eroului trăsăturile actorului, interpretul iese învingător. Există o încordare dureroasă în apariţiile sale, o abia perceptibilă amenin­ţare a frângerii care nu sunt altceva decât semnul actoricesc al acelei stări de pânda despre care vorbea scriitorul: «Pentru mine dragostea aceasta era o luptă neîntreruptă, în care eram veşnic de veghe, cu toate simţurile la pândă, gata să previn orice pericol». Dacă, în general, ecranul amplifică detaliile, în cazul de faţă el pune surdină unui sentiment: geloziei; privirile lui lon Caramitru din scenele dansului, ale petrecerii din grădină sunt, printr-o splendidă filtrare, nu atât ale bărbatului înspăimântat de posibilitatea înşelării, ci ale unui Pietro Gralla sfâşiat de posibilitatea minciunii.