„Să nu ne răzbunați” - cronică de film

     Cinematograful direct de tipul „talking heads/ capete vorbitoare” este extrem de mult utilizat astăzi de către documentariști din toate colțurile lumii, marcând o reîntoarcere la menirea de origine a acestui gen de filme: mărturia înregistrată pe peliculă. Scopul declarat al grupului de cineaști care semnează in corpore a fost realizarea unui document autentic despre rezistența armată anticomunistă românească, care a durat până la începutul anilor '60. Cum filmul se adresează cu precădere tinerilor, are inserat și un compendiu de istorie națională și universală a primei jumatăți din secolul prezent ― un film de montaj cu imagini de arhivă însoțite de un comentariu dorit cât mai obiectiv (cu unele simplificări și hiatusuri, însă). O modalitate didactică, necesară pentru înțelegerea vremurilor evocate, un preambul conținând implicit o sumă de argumente ale celor ce s-au sacrificat militând pentru integritatea și demnitatea poporului român.
     Supraviețuitorii sunt eroii acestui cinematografic memorial al durerii (conform declarației autorilor, început înaintea celui televiziv, căruia i se alatură, salutând temeritatea realizatoarei Lucia Hossu-Longin) și relatările lor inestimabile sunt încredințate posterității cu o remarcabilă rigoare și austeritate, ce impresionează în mod deosebit. Din primul moment, felul cum sunt înfățișați în cadru ― „din față și profil”, vocea reverberându-le undeva în off ― sugerează un stil de abordare sobru care nu-și permite decât câteva figuri retorice: travlinguri pe culoare de temniță sau pe lângă garduri de lagăr, ferestre de celulă sau simple panoramări de natură. Abia în final, laitmotivul țării împânzite de semnul capului de mort indicând locurile de detenție și exterminare este reluat, conturul fiind acoperit de o picătură florală, însuflețită și de o baladă ― o soluție tautologică de gust îndoielnic, oricum superfluă raportată la dramatismul intrinsec al acestui film dedicat nu atrocităților îndurate, ci pur și simplu rezistenței.
     Biografii de un incredibil tragism sunt reconstituite din câte o fotografie sau două și din câteva zeci de cuvinte bine cumpănite, căci suferința practic nu poate fi descrisă, iar sufletele schingiuite s-au curățat de patima urii și a resentimentelor. Ei nu sunt decât oameni de varii condiții care, într-un moment de grea cumpănă, s-au aflat angajați într-o curajoasă contraofensivă anonimă împotriva campaniei oficiale de forțată comunizare a României. Ofițerilor din armata regală ce au înțeles că este o datorie de onoare militară și patriotică să se retragă în munți și să lupte li s-au alăturat și muncitori, și studenți, și țărani, bărbați, femei; tineri, bătrâni, ceea ce conferă retroactiv o pondere considerabilă acțiunilor lor. Ani și ani, chiar și după eliberarea din închisori, ei au purtat și mai poartă încă stigmatul oprobiului public, fiind taxați global și vehement drept „bandiți”, conform doctrinei epocii, deosebit de zeloasă în denaturări flagrante. Denaturări ce continuă să prolifereze pe terenul incertitudinilor, cauzate uneori și de necunoaștere.
     Apelul patetic concentrat în titlu, dar reluat și pe parcursul derulării peliculei, se referă Ia testamentul moral al lui Mircea Vulcănescu, un martir intrat în legendă care pretinde urmașilor nu răzbunare, ci ne−uitare întru evitarea repetării marilor erori. O nobilă misiune la care se raliază cu decentă modestie și pietate și acest film.