Online Magazine Edited by The national union of filmmakers

Film Critics Association 2015 Award for Best Film Journalism



Să mori rănit din dragoste de viață (1)


     Venind către public cu un titlu, mai curând „tezist” decât „poetic” — deși cum vom vedea, se delimitează ferm și de tezism, și de poetizarea factice — filmul de-acum mi se pare rezultanta întâlnirii fericite a două forțe de prim rang: una de mult știută, și apreciată ca atare — regizorul Mircea Veroiu, cealaltă abia închegându-se pentru debut — scenaristul Anghel Mora (acesta fiind, de fapt, pseudonimul de prozator aI regizorului Mihai Diaconescu, proaspăt absolvent aI institutului de specialitate)...
     Dacă socotim literatura (speciile literare, mai bine zis) o formă particulară a Logosului, și dacă ne raliem părerii lul René Girard — care distinge două tipuri fundamentale de Logos: heraclitian și ioanic — vom recunoaște imedidat în povestirea propusă de scenarist tipul ioanic: «...celui qui révèle la verite de la violence en se faisant expulser» (cum se exprimă cercetătorul amintit). Altfel spus, Sarca și Horațiu — «De fapt, cele două personaje principale sunt două fețe ale aceluiași erou», declară Anghel Mora — îndeplinesc funcția unui „revelator” menit să semnaleze fără echivoc (adică prin jertfă: en se faisant expulser) adevărul violenței, prezența ei dominatoare în structura societății capitaliste.
     O întrebare, asupra căreia filmul dă impresia că revine necontenit, în subsidiar, ar fi: aparțin cei doi acestei societăți?... Desigur: în măsura în care — conform cunoscutei formule a lui Lenin — nu poți trăi într-o societate făra a fi, într-un fel sau altul, dependent de ea. Dar într-o măsură și mai mare încă, ei — tineri fiind, și uteciști fiind — aparțin unei societăți viitoare, pentru a cărei edificare luptă; unei societăți, însă, care — față cu violența celei „prezente” — abia dacă primește consistența unei utopii. De aici condiția tragică a celor două personaje — și, nu mai puțin, romantismul lor revoluționar.
     Suntem, dar, în primăvara (și/sau vara) lui 1934 — singurul reper exact fiind un „jurnal de actualități” cu secvențe de la înmormântarea lui I. Gh. Duca (asasinat de legionari la sfârșitul anului precedent), celelalte „repere” oferite de scenariu mi se par fie improbabile (cum portul „cămășuțelor verzi” de către legionari înainte de reînființarea Gărzii de fier, în martie 1935), fie, din câte cunosc, inexacte: în 1933-34, armata germană încă nu purta uniformele știute din „filmele cu nemți”. lar „integrarea” economică româno-germană nu ajunsese, încă în stadiul de a prilejui deschiderea de întreprinderi mixte — la ceremonie asistând și ofițeri superiori ai Wehrmacht-ului... Să luăm, deci, aceste „inadvertențe” drept hiperbole (necesare unei strălucite, de altfel, — demonstrații artistice), drept „activizări” ale unor stări de Iucruri exacte în potențialitatea lor.
     Pe acest fundal istoric, cei doi uteciști — unul întruchipând acțiunea, celălalt sugerând ideea — au de îndeplinit două misiuni de extremă importanță și, evident, de larg răsunet: să arunce în aer fabrica „mixtă” și, apoi, să organizeze evadarea din închisoare a unui tovarăș cu munci de răspundere în aparatul de partid... Structurând în funcție de propria-i personalitate propunerile scenariului regizorul Mircea Veroiu a realizat un film care — prin aproape toate componentele sale — suscită un interes particuIar și autorizează o viziune unitară, semnificant omogenă.
 
(Săptămâna, 18 mai 1984)

Tags: cronica de film, mircea veroiu, nicolae ulieriu, sa mori ranit din dragoste de viata

Comments: