Curat haiducesc, al treilea film al serialului este cuceritor, plin de dinamism, trepidant.
Răpirea fecioarelor lăsa întrucâtva impresia că repertoriul atât de bogat pe care-I anunţaseră
Haiducii a fost epuizat între timp şi că autorii încearcă să exploateze ultimele resurse ale unui secătuit zăcământ.
Răzbunarea haiducilor nu numai că şterge această impresie, dar îşi depăşeşte categoric antecesorii, ilustrând atât vitalitatea genului (dacă mai era nevoie!), cât şi posibilităţile realizatorilor.
Personajele sunt cele cunoscute, datele conflictuale — aceleaşi. Un pregeneric bine gândit face legătura cu episoadele anterioare ale serialului, conturând totodată şi ambianţa în care se va desfăşura cel prezent. Climatul de teroare al epocii fanariote e recompus din câteva imagini sugestive. Interesează, aşadar, ineditul noilor înfruntări dintre haiduci şi tagma jefuitorilor de tot felul, năpustiţi în acele vremuri crunte peste pământul vitregit al Ţării Româneşti. Dar nu numai ineditul fabulativ atrage, ci şi cel al cuprinderii de noi elemente în stare de a reprezenta epoca: una din ambiţiile autorilor fiind fresca istorică, este normal ca aglomerarea industrioasă de episoade să nu constituie un scop în sine.
Situată în cadrul tradiţionalei opoziţii, trama filmului este ingenios concepută. Haiducii sunt prinşi în ocupaţiile lor predilecte — vindicative răfuieli cu ciocoii sau cu potera, chefuri haiduceşti, ce-i drept mai mult aluzive. Cumplitul Pazvanoglu speră să-I îmbuneze pe prea puternicul împărat Selim (a cărui uzurpare o ţinteşte totodată), oferindu-i în dar copii de ghiaur, răpiţi din satele româneşti. Mamele disperate solicită sprijinul singurilor apărători posibili — haiducii — şi astfel ceata lui Amza se lansează într-o temerară aventură... nautică. Intriga omogenă, fără a fi însă lineară, are o dezvoltare ascendentă. Împletirea treptată a unor fire aparent disparate (tentativa Haricleei de a ajunge la Stambul, întâlnirea fatală cu nepoata rebarbativă, ocuparea de către haiduci a corăbiei Wella, care mai apoi e acostată de Pazvanoglu, în sfârşit, inimiciţia dintre Aniţa şi fiica Dudescului) duce la realizarea punctului de criză: acea explozivă stare de coexistenţă nepaşnică pe bordul vasului. Încordarea relaţiilor este maximă, deznodământul, oricare i-ar fi sensul, nu mai poate fi evitat. Printr-un vicleşug iscusit, Amza dejoacă planurile paşei. Copiii sunt recuperaţi, Pazvanoglu piere în chip exemplar, iar haiducii se îndreaptă încărcaţi de glorie către alte zări ale destinului lor nestatornic şi primejdios.
Spuneam că acesta este filmul cel mai haiducesc al serialului. O frenezie epică nestăvilită rostogoleşte într-o avalanşă continuă noi fapte, noi întâmplări, acumulate într-un crescendo dramatic. Spectacularul îşi subordonează pitorescul, puţinele momente pur descriptive (blestemul de dragoste al Aniţei, licitaţia copiilor şi a cadânelor) se integrează funcţional în fluxul năvalnic al acţiunii. Un patos al mişcării dezlănţuite domină întregul film, impunându-i modalitatea de tratare cinematografică. Regizorul a „simţit” pulsul substanţei scenariului, potenţându-i valenţele prin montajul alert şi fulguranţa imaginii. Sunt prezente toate elementele specifice unei pelicule de gen: intrigă abil condusă, vervă, fantezie, suspense bine întreţinut, pictură violent colorată a moravurilor epocii, într-o dozare bine proporţionată.
Deşi accentul e pus aproape exclusiv pe latura anecdotică (sau poate tocmai de aceea), o undă poetică întovărăşeşte fiecare întâmplare. Romanticii haiduci, care de astă dată acţionează într-un mediu nespecific, sunt înfăţişaţi cu mai multă pregnanţă în legendara lor înfrăţire cu natura decât se făcuse în filmele precedente. Locul haiducului e în codru, acesta e elementul său vital; angajarea în urmărirea lui Pazvanoglu se face cu ezitări, pe bordul corăbiei cetaşii lui Amza nu se mai simt în siguranţă. Pazvanoglu va fi înfrânt nu pe apă, ci pe ţărmul care păstrează vestigiile strămoşeşti, sub ocrotirea arborilor seculari — mitul lui Anteu într-o haină nouă. Singurii purtători ai virtuţilor din vechime, asfixiate de fanariotism, haiducii, trăiesc într-o lume amurgită, posedată de patima deşartă a aurului şi a măririi (imagine−simbol: în final, veşmântul Haricleei, garnisit cu mult disputatele podoabe pluteşte cu sclipiri fatidice într-o lumină lâncedă, sumbră). Ei încarnează spiritul justiţiar, sunt cavalerii neprihăniţi ai dreptăţii; este meritul autorilor de a nu-i fi redus la o schemă factice, lesne vulgarizatoare. Haiducii sunt învestiţi cu atribute umane, reprezintă o categorie psihologică într-o epocă dată; ultimul film al lui
Dinu Cocea o subliniază cu discreţie, fără îngroşări distonante.
Răzbunarea haiducilor adânceşte caracterologic galeria personajelor. Încorporat dinamicii filmului, umorul suculent, care pigmentează aproape fiecare episod, este polarizat în bună măsură de fiinţa stârnitoare de hohote a Răspopitului (
Toma Caragiu), irezistibil prin gestul elocvent şi replica iute, împănată cu ziceri bisericeşti. În rolul Aniţei,
Marga Barbu creează din nou o eroină fermecătoare prin amestecul de feminitate şi bărbăţie. Actriţa posedă o bună ştiintă a privirilor languros−chemătoare, îşi rosteşte cuvintele pe un ton provocator, uzează diplomatic de mişcări lascive, ispititoare, dincolo de moliciunea cărora se simte permanent tensiunea încordării virile a haiduciţei.
Emanoil Petruţ este un Amza tuIburător prin vigoarea şi romantica ardentă a spiritului justiţiar. Oriental fatalist, bântuit de tragice presimţiri, Pazvanoglu, pentru care cruzimea e un dat firesc, are o ţinută aparte, nu lipsită de aura unei măreţii tragice, bine subliniată de interpretarea lui
George Constantin.
Colea Răutu într-o postură pronunţat exotică (lbrahim) şi
Elisabeta Jar într-unul din cele mai dificile roluri, completează tabloul figurilor centrale ale filmului.
Răzbunarea haiducilor este o garanţie şi o promisiune totodată pentru seriile care îi vor urma. Pentru că filonul cinematografic din care se trage este, practic, inepuizabil.
