Ceea ce, de la început (ba chiar înainte de început) m-a izbit, a fost grija autorilor față de public. Căci orice film bun are o temă nouă dar prin nouă artele înțeleg o temă veche cât lumea (amor, prietenie, răzbunare, ambiție și alte asemenea), temă veche căreia însă momentul istoric, actualitatea îi conferă o noutate, o rezonanță originală, specială și intensă. În două pliante publicitare, un profesor de istorie și un critic specialist în semnalarea talentelor proaspete („Prima verba”) le spun viitorilor spectatori despre ce este vorba în acest film. Pentru ca ei să nu riște a lua drept temă a filmului ceea ce nu este. (Asta se întâmplă ușor la filmele bune).
E vorba în
Rug și flacără — zice istoricul — de anii de după 1848, de epoca post-revoluționară, tensionată de conspirații și comploturi politice într-o Europă intrată în zona unificărilor naționale și a amurgului marilor imperii anacronice. După terminarea aventurii garibaldiene, vitejii (români, italieni, polonezi, unguri spanioli) continuau a-și căuta rosturile revoluționare. Îl vedem pe transilvăneanul Alexandru Bota lucrând în societatea secretă „Ordinul Rozei”. Primește misiunea să se ducă la Galați sub nume fals și să asigure descărcarea și predarea discretă a armelor trimise de Împăratul Napoleon al III-lea destinate conspiratorilor. Eroul așteaptă o zi, așteaptă două, așteaptă lupi. În care timp nu poate face nimic. Ficțiune foarte statică, foarte necinematografică. Asta l-a făcut pe criticul literar să înceapă prin a spune că romanul lui Eugen Uricaru din care s-a inspirat scenaristul și regizorul
Adrian Petringenaru este o poveste greu ecranizabilă. Dar tot el crede (cu drept cuvânt) că cineastul poate fi atras tocmai de dificultatea traducerii cărții în limbaj cinematografic. (Lucrurile bune sunt totdeauna dificile.) Și ne explică de ce. Fără fapte concrete, ca să nu dezvăluie subiectul. Filmul, dedesubtul limbajului cinematografic, descoperă treptat „țesătură” de idei, urzeala de judecăți și sentimente. Firește, pliantul publicitar nu ne spune care sunt acele judecăți dezvăluite treptat. Ne spune doar că vor fi dezvăluite treptat sau că
Ion Caramitru, interpretul eroului principal, nu se mărginește să-și execute rolul; pe măsură ce-l execută, îl descoperă, îl înțelege, îl pătrunde. El, și noi odată cu dânsul. Este, pentru un critic, un mod magistral de a dovedi, cu fapte de ecran, valoarea unui film, fără a-i divulga nici subiectul, ba chiar nici tema toată.
Acele societăți secrete aveau două aspecte. Unul deplorabila lor neseriozitate, ușurătate, naivitate fanfaroană, lăudăroșenie de militar diletant, cusururi mereu reproșate, ca o acuzare gravă, de unii dintre membrii confreriei. Acuzatorii cei cuminți sunt mai totdeauna membri români, mai mari sau mai mici.Și această seriozitate mai ales românească e cel de al doilea aspect original, interesant al acestor „frății” secrete. Merit, de altfel, foarte explicabil. Căci cei care reprezentau mentalitatea cea lăudăroasă erau de-a dreptul donchișotești, însă nu cădeau în romantism infantil, căci misiunea lor era destul de încurcată. Ei susțineau „frăția” între oameni, când era vorba de lupta împotriva austriecilor; dar gândeau cu totul altfel când venea vorba de milioanele de români ardeleni. Cât despre italian, el era schimbător ca o giruetă. Susținea serios orice adaptare la mediu. și dădea exemple extravagante, foarte napolitane. De pildă cum, un pian, sosit din Anglia pe pământul românesc, căpăta o cu totul altă sonoritate. În tot cazul, toți sunt egal de capabili de cele mai neașteptate mârșăvii. De altfel, italianul, după ce însărcinează pe ardeleanul Bota cu o treabă care se dovedește a fi anti-românească, tot el îl trimite mișelește acolo unde spera că va fi împușcat.
Românii se opun la tot ce e atentat. Ei nu încearcă (așa cum fac ceilalți) să pună bețe-n roate altora. Seriozitatea, onestitatea, umanitatea lor au o explicație: tainicele intenții ale juraților ardeleni erau cunoscute și sprijinite de însuși domnitorul Alexandru Ioan Cuza, pe care îl vedem bine oglindit în dubla sa virtute, de viteaz și de înțelept patriot. Asta explică și de ce ceilalți din „frăție” încercau să-l deruteze, ba chiar să-l compromită. Mai mult, ei îl asasinează pe înțeleptul, pe generosul său prim-ministru, pe Barbu Catargiu. Ceea ce dovedește încă o dată caracterul reacționar al acestor zăpăciți fanfaroni, care însă erau logici când urau pe cel ce lupta pentru cauze ca alipirea Ardealului, împroprietărirea țăranilor, secularizarea averilor mănăstirești...
Desigur, o poveste dramatică trebuie neapărat să cuprindă și un episod de dragoste. Aci, ca și în restul dramei, nu vom avea o idilă convențională (văzut, plăcut, iubit, însurat, 3 bobine din 10). Ci o lapidară aventură de o mare originalitate. Eroina (bună interpretare din partea, nu a unei debutante, ci a unei fete care n-a luat până atunci lecții de actorie (
Simona Măicănescu este abia acum studentă în anul I, la I.A.T.C.) este frumoasă, deșteaptă, spirituală, cultivată și, mai ales, fiică unică a celui mai important armator din portul Galați. Ni se va părea, la început, curios că e net atrasă de tânărul ardelean, asta numai pentru că îl vede mereu trist, prost dispus, amărât, morocănos. În fața amabilităților pe care ea le face, el rămâne indiferent. Cum ea, în orașul ei, avea posibilitatea să afle orice, va afla totul despre misiunea lui acolo, precum și de ce era sabotat. Când este acuzat că a ucis pe primul-ministru, ea vine la Prefectură, și de la înălțimea prestigiul ei „regal”, dă acuzatului un alibi incasabil. Îl poftește la ea la țară. Stau de vorbă. El descoperă, astfel, că e nefericită. Fiindcă toate îi merg strună. El crede că ea ar dori să se avânte într-o aventură plină de risc. Dar la asta, ea răspunde cu hohote de râs: „Riscuri? Eu? Eu nu pot risca niciodată nimic. În situația mea de aici nimeni nu mă poate învinui de nimic”. La care el îi spune (citez textual) „e îngrozitor să te simți o păpușă în mâinile cuiva... să depinzi de un nume... de o avere... de o putere din afara ta...” „— Și ce trebuie să fac ca să-mi schimb viata?” „— Ar trebui să faci ceva care să depindă numai de tine, în care să nu cântărească nimic: nici banii, nici influența. Nu știu. Să te îndrăgostești.”
Filmul
Rug și flacără, ne implică, ne face să participăm, să descoperim multe alte judecăți. Tot atât de interesante cât și cele deja semnalate.
