„Revanşa” – cronică de film

     Pentru spectatorii filmelor poliţiste semnate de Sergiu Nicolaescu, dispariţia comisarului Miclovan la sfârşitul filmului Cu mâinile curate, a fost o mare dezamăgire. Farmecul personajului deşteptase dorinţa — rar manifestată faţă de eroii filmelor noastre — de a-l mai ve­dea, nevoia de «va urma». Din această nevoie de «va urma» a publicului, s-a născut sub trăsăturile aceluiaşi Sergiu Nicolaescu, comisarul Moldovan din Un comisar acu­ză, care însă părea să împărtăşească ace­eaşi soartă cu Miclovan: imaginea lui din final încremenită într-un stop-cadru putea să sugereze orice, chiar şi moartea. Era de necrezut însă, că un regizor cu un atât de ascuţit simţ al publicului, să comită de două ori aceeaşi greşeală, aşa încât iată-ne din nou în faţa comisarului Moldovan. Re­venirea ni se explică scurt, punerea în temă a Revanşei este clară şi concisă, evoluţia personajului ni se dezvăluie simplu, eco­nomic şi limpede chiar de la început: sal­vat de comunişti şi îngrijit de ei, slăbit fizic după o lungă convalescenţă, dar întărit spiritual prin contactul cu salvatorii lui, mai puţin sigur pe tirul pistolului, dar mai decis ca oricând să lupte, Moldovan e gata sa-şi ia revanşa în fata legionarilor. O revanşă care însă nu urmăreşte numai re­glarea unor conturi personale, pentru că noul Moldovan a înţeles între timp că ad­versalul nu este numai adversalul Iui. A­ceastă schimbare nu la faţă, ci de fond, de substanţă a eroului principal a deter­minat o altă optică asupra filmului: mai gravă, mai adâncă, mai mult politică decât «poliţistă», cu spectaculozitatea dirijată nu către suprafaţa filmului, ci către zonele lui mai profunde. Toate criticile aduse la vre­mea respectivă celor trei comisari — încărcătură mică de idei, exces de împuşcături, de situaţii ultraspectaculoase, exhibarea unui personaj imbatabil, în mod invariabil imbatabil — nu se pot referi în niciun caz la Revanşa. Revanşa nu mai este un film «poliţist, dar şi politic», Revanşa este un film politic, realizat cu mijloacele filmu­lui poliţist.
     Scenariul — Sergiu Nicolaescu, Vintilă Corbul, Eugen Burada, Mircea Gindilă desfăşoară o poveste coerentă, bine în­chegată, poveste pe care regizorul o tran­spune într-un limbaj cinematografic ferm, perfect echilibrat între gând şi acţiune, cu acordul fond-formă armonios. Imaginea — Nicolae Girardi — urmăreşte atent acest echilibru, fără excese, fără spectaculozi­tăţi gratuite, imagini rar frumoase în sine, întotdeauna frumoase în sensul expresivi­ţătii. Punerea în epocă — filmul se petrece în '41, puţin după rebeliunea legionară - mai ales în ce priveşte decorurile semnate de Marcel Bogos şi Dodu Bălăşoiu, este corectă, cu respect pentru nevoia de au­tentic. Exterioare reconstituite fidel, inte­rioare gândite în jurul nu în afara persona­jelor, detaliile particularizante bine găsite. Interpreţii aleşi, aproape fără excepţie, cu un simţ al distribuţiei în bună stare de func­ţionare: Gheorghe Dinică într-o excelentă creaţie de ticălos până-n pânzele albe, în rolul legionarului Paraipan; Amza Pellea, cu farmec şi pondere, comunistul Pîrvu; lurie Darie, scurtă, dar cât de convingătoare apariţie în rolul Constantin David; lon Besoiu, cu eleganţă şi aplomb, legionarul Zăvoianu; Mircea Albulescu, dur cu abili­tate şi irezistibil spirit malefic, în persoana şefului Gestapo-ului; Silviu Stănculescu şi Emanoil Petruţ, folosiţi în nota lor caracte­ristică: de demnitate afabilă — primul, de umanitate caldă — cel de al doilea. În sfârşit, un neaşteptat, dar încântător cuplu. Sergiu Nicolaescu alături de un Jean Con­stantin nelipsit de pitorescul cunoscut şi atât de apreciat, dar completat cu o notă tragică pe care nu şi-a mai găsit-o de la Procesul alb. O coloană sonoră excelentă îngrijtă de Anuşavan Salamanian, în care aranjamentul muzical făcut de Ileana Po­povici joacă un rol extrem de important, pentru că sprijină inteligent, cu o inteligen­ţa emotivă, atmosfera filmului şi-i subliniază momentele intens dramatice.
     Am început cu bună ştiintă dinspre înăuntru înspre înafară, dinspre concepţie spre realizare, pentru că Revanşa este unul din­tre puţinele noastre filme la care concepţia se simte puternic. Un film deci în stare să răspundă şi pentru împlinirile şi pentru ne­ajunsurile lui. Neajunsurile sunt de altfel, minime, şi ele ar putea fi uşor trecute cu vederea, dacă filmul n-ar purta semnatura unui regizor în stare să le ocolească. Câteva lungimi de montaj care taie pe moment rit­mul de altfel plin de nerv al filmului (asediul prefecturii şi intervenţia trupelor naziste, de exemplu, sau găsirea trenului cu care fuge Zăvoianu), câteva lungimi de dialog, două sau trei accidente «meteorologice» în cadrul unei secvenţe, măruntişuri care sigur nu pot strica buna impresie generală pe care o lasă filmul. Spuneam că Revanşa este un film politic realizat cu mijloacele filmului politist. Adaug: în asta stă reuşita şi forţa lui. Desfăşurat în două tabere legionarii de o parte, comuniştii si Moldo­van de cealaltă — filmul aduce de fapt la suprafaţă un al treilea plan, cel istoric bine­cunoscut, situaţia politică în ţară la ora aceea, cu tot ce presupunea ea ca tactică şi strategie: relaţiile dintre legionari şi Antonescu, dintre legionari şi nazişti, din­tre Antonescu şi nazişti. „Micile" înţelegeri şi neînţelegeri care au dus la lichidarea re­beliunii din '40 şi s-au aşezat la baza eve­nimentelor viitoare. Astfel, spectaculozita­tea de suprafaţă a filmului este înlocuită cu spectaculozitate mai subtilă, de fond. În această situatie, însăşi figura comisarului câştigă în forţă de convingere. El nu mai este «lupul singuratic», omul care-şi re­zolvă singur problemele, nu mai este omul «dus de val», ci acela care şi-a ales singur valul, ştiind exact la ce ţărm va ajunge cu el. Legătura lui cu comuniştii, mai ales prin persoana lui Pîrvu, este pe cât de puterni­că pe atât de credibilă. O relaţie frumoasa între doi luptători, doi bărbaţi maturi care înţeleg sensul evenimentelor, fiecare de pe  poziţia lui, dar îl înţeleg, o relaţie bărbă­tească topită uneori în momente de afec­ţiune, alteori oficială, «de lucru», dar întotdeauna solidă şi perfect credibilă. După cum relaţia Moldovan-Paraipan are fondul ei de adevăr, şi în acest sens două întâlniri mi se par mai cu seamă edificatoare: cea din teatru, schimbul de priviri şi de priviri de pistoale peste capul spectatorilor şi cea din abator, acel «joc curat» al comisarului în faţa ticălosului fără nicio şansă, joc încheiat cu o cruzime şi ea curată: aban­donarea adversarului rănit, dreptăţii oa­menilor care vin la lucru. După cum rela­ţia Moldovan-Limbă, reciproc tandră dar manifestată diferit — cu sobrietate Moldo­van, cu o «limbuţie» fermecătoare, Lim­bă — defineşte cu adevăr un posibil con­tact de la om la om, dincolo de rostul fiecăruia în lume. Dintre firele acestor relaţii înnodate cu grijă, se desprinde de fapt noul portret al comisarului Moldovan, cu liniile evident îmbogătite. Ceea ce odinioa­ră era super-man-ul inatacabil a devenit un om ca toţi oamenii; ceea ce odinioară era un izolat intratabil a devenit un perso­naj maleabil în stare să-şi creeze legături profund umane. Un comisar mai puţin cu­ceritor prin abilitatea cu care-şi culcă la pământ adversarii, şi mai mult printr-o mare voinţă încăpăţânată, voinţa de a răzbi cu orice preţ, chiar şi atunci când pentru el pre­ţul este foarte mare. O voinţă în preajma disperării, e adevărat, dar o disperare rece şi lucidă de kamikadze. De altfel imaginea comisarului înarmat cu o servietă-bombă şi strecurat în ascunzătoarea legionarilor, decis să-i scoată vii de acolo sau să sară în aer cu ei cu tot, sugerează o asemenea voinţă disperată. Da, portretul comisar­ului Moldovan s-a îmbogăţit, el a sărit din schema cunoscută pentru ca să se aşeze în conturul cald, viu, cu linii mişcătoare, conturul unui personaj adevărat şi din a­cest salt nu câştigă numai actorul Sergiu Nicolaescu (evident mult mai în largul său în pielea unui personaj complex) ci şi filmul, pentru că de gradul de adevăr al unui personaj principal depinde în mare măsură coeficientul de credibilitate al fil­mului. Acestui coeficient Sergiu Nico­laescu-regizorul i-a sacrificat cu bună şti­intă multe din scenele spectaculoase, a tăiat scurt acolo unde ar mai fi fost loc de «joacă», a numărat cu grijă împuşcătu­rile, a reprimat violenţele de dragul violen­ţei, nu s-a lăsat — cum se spune — «furat de peisaj», dar totul în aşa fel încât filmul să nu-şi piardă forma atrăgătoare. Sergiu Nicolaescu este un regizor spectaculos, deci omul cel mai în stare să simtă nevoia de spectacol a publicului. De data asta însă, această nevoie este acoperită dinăuntru, nu din afara filmului. Chiar şi momentele «tari» care-i ofereau în sine un extraordi­nar spaţiu de desfăşurare — devastarea cartierului evreiesc şi întâlnirea de la aba­tor — sunt bine ţinute în frâu şi conduse cu grijă nu spre spectacolul gratuit, ci spre sensul lor intim. Practic, el n-a sărăcit for­mula filmului, ci ca şi în cazul personaju­lui său, a îmbogăţit-o, i-a înmulţit şansele de funcţionare. Momentele «poliţiste» alter­nează cu cele profund dramatice, de par­tea cealaltă a dramatismului aşteaptă un moment uşor comic, dar un comic oricând convertibil în tragic. Sigur că atâta schim­bare include în ea pericolul risipirii, al des­trămării, dar un bun povestitor — şi Sergiu Nicolaescu este un bun povestitor — gă­seşte oricând liantuI care să ţină laolaltă toate firele unei acţiuni atât de variate ca factură. Astfel, Revanşa reuşeşte perfor­manţa rară a unui amestec de multe e­senţe, în care însă gustul dominant ră­mâne gravitatea.
     Sigur, Revanşa suportă cu uşurinţă o comparaţie măgulitoare cu oricare dintre filmele de acest gen. Şi mai sigur însă, el este cel mai bun dintre filmele cu co­misari realizate de Sergiu Nicolaescu. Şi cred că la urma-urmelor asta şi contează, pentru că importantă în cariera unui re­gizor este evoluţia faţă de sine însuşi.