Săptămâna trecută
am vizionat împreună „
Zidul” de
Constantin Vaeni, un film mozaic în care avem ocazia să urmărim trei semnături distincte. Scriitura lui
Carabăț, imaginea a lui
Demian și nu în ultimul rând, regia lui Vaeni. Toate trei încărcau filmul cu un puternic suflu de prospețime, care condensa însă pe alocuri pelicula până la suprasaturație.
Săptămâna aceasta continuăm programul dedicat fondatorului școlii românești de scenaristică cu „
Valurile Dunării” (1959, r.
Liviu Ciulei), scenarizat de Ciulei și dialoguri scrise de Carabăț. Un film fascinant, plastic, clar-obscur, în care atât spațiul filmat cât și personajele care îl populează debordează o prezență rar întâlnită.
August, 1944. Mihai (Liviu Ciulei), un cârmaș de șlep, este chemat la datorie chiar după ziua nunții sale. Planul e să transporte pe Dunărea minată o încărcătură de muniție germană pentru front. Însă misiunea e interceptată de rezistența comunistă. Pe ambarcațiune, alături de el și de Ana (
Irina Petrescu), proaspăta lui nevastă, ajunge marinar Toma (
Lazăr Vrabie), un locotenent sub acoperire al armatei, care va încerca să facă în așa fel ca armele să ajungă în mâinile rezistenței pentru gonirea naziștilor din țară. Tensiunea dintre cârmaș și marinar e sporită, întâi de primejdie, apoi de suspiciunea și rivalitatea masculină.
„Un film de istorie apropiată, «trăită». Fără a diminua semnificațiile intrigii, Liviu Ciulei a transformat trama propriu-zisă în pretext, pariul său – câștigat – cu cinematografia constând în demersul portretistic, în confruntarea caracterelor angrenate în conflict” (
Călin Căliman - Istoria filmului românesc)
Trio-ul Ciulei, Vrabie, Petrescu alunecă — ajutați de un dialog foarte bine construit — cu naturalețe dintr-o stare în alta, iar cele două mari mize ale filmului, sabotarea transportului propriu-zis și puterea masculină exercitată bilateral, cu precădere prin raportul la Ana, se înfățișează fascinant în peisajul tulbure și primejdios al apei.
„
Valurile Dunării” e de un baroc modernist Wellesian care ar putea fi cu siguranță analizat — alături de „
Erupția” (1957), o altă capodoperă a lui Ciulei — în cheie freudiană pe linia scrierilor din trecutul recent despre Hitchcock. Avem de-a face cu suflul pătrunzător al unui autor care, dincolo de pretențiile regizorale, își creează un cult în imagine atât din punct de vedere tehnic — prin măiestrie — cât și fizic — interpretând personajul principal, un bărbat cum trebuie, dintr-o bucată care nu se dă îndărăt — și împrumută temporar ecranului un fragment din forța sa, construind simultan un mit, o proiecție impenetrabilă a ego-ului masculin.
Retrospectiva Dumitru Carabăț nu ar fi fost posibilă fără susținerea Centrului Național al Cinematografiei și dorim să mulțumim pe această cale instituției pentru sprijin. (Emil Vasilache,
Cinepub.ro)
