Eu nu laud toate filmele românești, ci numai prea rarele momente bune din prea desele filme neinteresante; descopăr astfel, chiar dacă filmul e slab, dovada că românul are totuși talent cinematografic. Sunt însă cazuri când acest talent înnăscut nu răbufnește. Filmul regizorului
Virgil Calotescu (pe un scenariu de Tudor Negoiță și Mircea Gândilă)
Rețeaua S, e unul din ele.
Pretind unii că există două soiuri de filme: bune și proaste. Totuși există și o a treia categorie, când filmul nu poate (repet, nu poate) fi nici bun, nici rău pentru tristul motiv că nu e deloc. Că nu e nimic. Că nu are ce să fie bun sau rău. Ex nihilo nihil fit, adică din nimic, nimic nu poate să iasă. Chiar și copilul din clasele primare știe că zero nici nu adună, nici nu scade.
Rețeaua S aparține tocmai acestei categorii. Este un film de spionaj. Toate personajele sunt agenți secreți. Nici țipenie de populație civilă, adică oameni de toate zilele, cu familie, cu domiciliu, cu oarecare biografie. Nimic. Numai „secreți”. Și nimeni, acolo, nu știe nimic. Iar când șeful cel mare (interpretat de
Radu Beligan) ar vrea să explice ceva, i se înțepenește vorba în gât și ecranul prezintă un „stop-voce” de toată frumusețea. În fond, au dreptate, dacă e pe secret, apoi secret să fie. Când de pildă cercetătorul asupra căruia plutește suspiciunea (interpretat de
Florin Piersic) spune colonelului că toată stupiditatea inexplicabilă a situației sale s-ar explica totuși admirabil dacă i-ar povesti-o, colonelul îi spune, pofticios: „Povestește. Eu ador explicațiile. Mă înnebunesc după ele. Mai ales după detalii. Te ascult.” Urmează un splendid stop-voce. Cadrul imediat următor ne înștiințează că prețioasele confidențe, conversația dintre Piersic și Beligan, au luat pentru vecii vecilor sfârșit. Iar spectatorii vor continua să n-aibă, pururea, nici cel mai mic habar.
Din activitatea rețelei de spionaj, știm doar că un agent (
Gheorghe Dinică) își oferă serviciile de agent dublu. Va deconspira câțiva agenți, dacă Securitatea îi înlesnește să se întoarcă în străinătate și-i furnizează pentru acolo câteva informații plauzibile, pentru patronii lui. Mai mult nu aflăm. Cam puțin, nu-i așa?, pentru o poveste de spionaj presupusă a conține zeci de diabolice socoteli. Dar aici ne lovim de curioasa teorie a șefului despre rolul deducțiilor psihologice. În scena când el dă instrucțiuni subalternilor, spune, între altele: „Iar tu, fără deducții psihologizante”. Ceea ce exprimă bine sărmana sa părere despre gândire îndeobște. Deși tot el spune: „cercetătorii noștri suferă de lăudăroșenie. Vor să arate lumii că suntem geniali. Și, de altfel, chiar suntem. Dar nu trebuie ca niște lepre ca Panait să profite de geniul nostru”.
Așadar, e limpede: film de spionaj egal suspens plus secret, plus mister. Dar, nu așa prostește cum fac cineaștii de modă veche, la care, deodată, bunătate de secret, nu mai e secret! Sau frumusețe de suspens, în loc să ne lase să palpităm mai departe, ne oprește brusc din intelectualul nostru gâfâit.
Aș vrea să mai semnalez numai câteva greșeli de detaliu. Greșeli de începător.
a) Agentul „X” declară modest că pe el, niciodată, nimeni nu l-a „dus”. O spune exact în momentul când înghite cea mai mare păcăleală, confundând (și până la urmă împușcând) pe un personaj-bis, fratele celui căutat, care tot timpul urlă că d-l „X” îl confundă cu altcineva. Ironia cineaștilor?!
b) E drept că frații, probabil gemeni, seamănă foarte (Florin Piersic în rol dublu). Ocazie pentru cineaști să mizeze pe efectele de qui-pro-quo și pe toată artistica lor ieftinătate.
c) Cum spuneam, personajul nr. 2 e împușcat. Dar, imediat după, moare și Domnul „X” (
George Motoi). Despre care, de altfel, nu știm absolut nimic. Iar când colonelul declară „Mortul era un nevinovat”, trebuie să ghicim care dintre cei doi defuncți avusese această onoare.
d) Agentul .„X”, ca să scape de urmărirea Securității, se urcă în mașină și fuge. Dar uită că a.b.c-ul acestor performanțe este ca la prima încrucișare de străzi, să cotească, să sară, încă nevăzut, din mașină, și să se furișeze în primul loc mai ascuns. El, din contră, prelungește cascadoreasca fugărire timp de interminabile lungi minute.
e) Agentul care hotărâse să-și trădeze patronii vrea să trateze târgul cu un important colonel al Securității. Ce putea mai simplu decât să se ducă la el?! Mai ales că ei doi fuseseră colegi de școală. Dar nu. Diabolicul spion va născoci un și mai original mod de a ajunge la colonel. Se va lăsa, intenționat, prins în flagrant delict de trafic de devize, ceea ce bineînțeles îl va duce, automat, în fața colonelului. „Oț”, nu-i așa?
f) Ca să se dea filmului un fior gen
Salariul groazei, camionul mastodontic și greoi cu care unul dintre ofițerii de securitate va urmări pe „X” care fuge cu 160 de km la oră, — acel camion conține o mulțime de tuburi de oxigen goale. Căpitanul nostru își imaginează că, poate, unele din tuburi au rămas pline. Și din când în când tresare de frică. Și noi, bineînțeles, la fel!
g) Dar iată și o greșeală cinematografică și dramaturgică mai consistentă. Căpitanul avea ordin să sustragă de la un fotograf niște fotografii foarte compromițătoare și foarte utile spionajului mondial. Cum le va obține? Simplu. Va amenința pe fotograf că, dacă nu i le dă, îl denunță Securității. Bineînțeles, fără nicio dovadă. Totuși încearcă. Și reușește! Fotograful se supune ca un miel, în fața, probabil, a acelui geniu de care ne vorbea colonelul. Veți zice că poate o fi încercat să-l „cumpere” pe fotograf cu bani? O! Nu! Genialul nostru ofițer face ceva mult mai original. Nu oferă fotografului bani, ci îi cere, el, fotografului, 30.000 de lei. Încă o dată:„Oț!”.
În fond, despre întâmplările din film, spectatorul nu știe și nu află, cu certitudine, nimic. Ele rămân ultrasecrete, ultramisterioase.
