Online Magazine Edited by The national union of filmmakers

Film Critics Association 2015 Award for Best Film Journalism



​Realismul și fantasticul în aceeași ecuație


     Din nou, despre Concurs 
     Spre deosebire de precedentul moment de vârf al anului cinematorafic — Înghițitorul de săbii, Concurs este un film „eminamente cinematografic”. Pe cât e de obsedat Alexa Visarion de punerea în scene a ideilor si moti­velor sale dramatice, dispus pentru aceasta să sfideze cursivităţile și deliciile expresiei fil­mice, făcând semn din voita teatralitate a soluțiilor sale, pe atât de mult se încredinţează Dan Pița aparatului de filmat, sugestiei imaginii însăși, cu efectele și jocurile ei inefabile, cu dinamica ei perpetuă, construindu-și pro­pria sa dramaturgie. Cu riscul de a lăsa articulaţiile laxe, presupuse sau puse în paran­teze. O vraja ne fura din primul cadru, de la titlurile genericului care se răstoarnă în ele însele și se metamortozează fluent, insesiza­bil, rămânând parcă aceleași și fiind totuși al­tele. Un fluid transparent, de fapt drumul ud de ploaie ne face să lunecam spre un tărâm neștiut, dincolo de ceaţă, spre acea poarta metalică, dantelată, deschizindu-se singură către un spaţiu care e și nu e un parc inaccesibil, o pădure oarecare, rezervaţie naturală, teren sportiv, șantier în lucru, încrucișare de drumuri...
     Dar s-ar putea ca mai multe să fie elementele comune sau de racord zntre cei doi autori, decât deosebirile. Comun este nesațul care-i mână și grăbește nemilos și pe unul pe altul, de a spune acum ceea ce au spus, de a face în fine ceea ce voiau de mult să facă, fie și la 10 ani, de la data protectului, cum e acest prim lungmetraj de autor, al lui Dan Piţa, conceput în studenţie. În afară de ceea ce rezultă din acest nesaţ discutabil, în planul realizării, un racord fundamental există în ecuaţia estetică a celor două filme. Dominantă, și în Înghițitorul de săbii și în Concurs, este transformarea realului, a ime­diatului în parabolic și fantast. Vecinătatea, coexistența acestora, deloc pașnică, dimpo­trivă, profund neliniștitoare, atroce prin nor­malitatea pe care antinomiile împreunate o afișează, este o formulă dificilă și riscantă. În care o eroare de un semiton sau decalarea unui sfert de măsura poate compromite totul. Dar simbioza realismului cel mai crud cu imaginarul este tentantă și fertilă, ea pare să câștige teren pretutindeni în ultimul deceniu cinematografic, marcând la antipozi pe Spiel­berg și Tarkovski, pe Schloendorf si pe mereu noul Fellini, acesta având asupra celorlalţi ascendentul de a putea oricând demonstra că tot ce a fost și va fi în cinema a existat de la început în filmele sale.
     La un moment dat în Înghițitorul de săbii, „maistrul Michel” trecea și el printr-o pădure, cu căruța sa cu coviltir, pe un drumul rectiliniu, tot atât de ireal plutitor spre o zare de lumină îndepărtată, deși nu tot atât de „speculat” imagistic ca în Concurs, tot atât de bântuit de fatasmele pe care Alexa Visarion le și figura în cadru, prin femeia care aleargă, în gândul circarului, paralel cu drumul său pădure. La Dan Piţa, fantastul si parabolicul sunt ab­sorbite în real, în obișnuit, eroul săi nu au vi­ziuni onirice, nu înghit baionetele, nu îm­pușcă porumbei. Ei capturează, cel mult, o găină, deloc metaforic, cu totul domestic și chiar gastronomic, dar fantastic este noroiul în care întregul grup se afundă până la ge­nunchi, ireal si absurd este efortul în care toți participanţii la concursul de orientare turis­tică se angajează, pentru a urni din loc uriașul camion plin de râvnitele zburătoare, dintre care numai una rămâne în braţele celui mai realist din grup, ca un însemn, ca o decora­ție la care ceilalți, tot atât de îndreptăţiţi, consimt cu o tonică, tacită și foarte specifică generozitate.
     Nu sunt deloc convins de ceea ce par să susţină aproape toţi comentatorii, că tema acestui film ar fi indiferenţa, complice cu crima, de care s-ar face vinovaţi cei nouă membri ai echipei participante la concurs. Cu excepția unuia singur (purtatorul busolei), toți concurenții sunt afectaţi de strigătele de ajutor ale femeii din pădure, apoi toți, inclusiv responsabilul cu busola, se precipită spre locul de unde cred a veni strigătele. Căutarea se prelungește, cu toată dăruirea, dar — din nou intervine dimensiunea fantastică — țipetele se aud când dintr-o direcţie, când din alta, de pretutindeni. Asta nu numai că îi încurcă pe excursioniști, în dăruirea lor sterilă, dar îi și face să se întrebe dacă nu sunt ei înșiși victimele unei farse, dacă această încercare nu face cumva parte dintre probele programate ale concursului. Deși în timpul lor liber, ei sunt și acum în serviciu comandat, ascultă de un regulament și de termenele executării unui scenariu primit, mai mult decât de stri­gătele care vin din toate părţile. De aici și discuţiile sofisticate, vociferările odioase care îi întârzie suplimentar şi fac misiunea lor sîl­vatoare ineficientă: e sau nu e vorba de un viol?
     Nu indiferenți, prea participativi sunt eroii noştri. Verbalitatea lor continuă, disputele, rivalitățile, ciocnirile, concursul în­suși, la care au mai participat și în care vor recidiva, toate sunt construite pe acest exces, care își are reversul lui. Căci versatilitatea este legea fiecăruia și a tuturor, din instinct de conservare — de unde și consensul la care ajung mai de fiecare dată, destul de re­pede sau la care renunță din mers, indiferent de cauza în discuție și oricâte trepte ale paro­xismului ar fi de urcat.
 
     Personajele sunt însă departe de a fi uni­forme sau de a proceda mecanic, fiecare este participativ în felul său, în grade diferite și cu un firesc nedezminţit. Nici Puștiul (Claudiu Bleonț), intrus fără voie în echipă, nu face excepţie de la această ecuaţie, și el e malea­bil, se lasă cooptat de către necunoscuţi, are naivitatea să intre pentru ei în mlaștina în care riscă să se înece și să și cadă pedepsi­tor un arbore uscat peste el. El este partici­pativ, pentru că e sincer convins că trebuie să fie, cum îi și spune lui Mitică (Gheorghe Dinică), în virtutea unei solidarităţi dezintere­sate sau în căutarea unei minime și nevinovate plăceri. Dar mai ales participarea sa e totdeauna cu titlu individual și în contratimp cu ceilalţi — fie ultimul, fie primul. El pleacă singur înainte, spre locul de unde crede că vin strigătele femeii și rămâne ultimul în pă­dure, ca să strângă fanioanele. EI descopere cadavrul victimei, lui îi aparține strigătul de remușcare neputincioase din final. Cu o ex­presie incoloră pe figură, mereu aceiași, sceptic faţă de cei din jur, deși ferindu-se să acuze pe vreunul, el e singurul care îi oferă Laviniei (Adriana Șchiopu) flori, el îi face pe ceilalți să se întoarcă din drum și îi va duce la locul crimei, care nu e a lor și e totuși a tuturor.
(Cinema nr. 12, decembrie 1989)

Tags: alexa visarion, concurs film, cronica de film, dan pita, inghititorul de sabii film, valerian sava

Comments: