Oricât ar părea de ciudat, odată familiarizat cu limbajul cinematografic şi inevitabil obişnuit cu realizări eterogene (majoritatea cu mult sub nivelul decenţei artistice, simple întâmplări povestite pe întuneric), spectatorul de film este de obicei dispus să accepte până la capăt convenţia, regula jocului la care se vede chemat ca părtaş. Studii psihologice demne de stimă au semnalat demult suspecta abandonare a spectatorului de film, participarea sa la întâmplările petrecute pe ecran, până la uitarea de sine, opţiunea sa sufocantă pentru un erou sau altul. Şi, totuşi, mărunţii derbedei ce-şi împing în gură degetele şi fluieră la îmbrăţişările de pe ecran nu se deosebesc decât prin calitatea candorii de bunele domnişoare care smiorcăie disperate în batiste stropite din belşug cu apă de colonie şi sâsâie crispate ca să audă şoapta tristă a frumoasei invidiate pentru mulţimea de lucruri şi întâmplări ce-o înconjoară. La fel, distinşii şi subţirii sceptici care frământă în palme ambalajul de ţiplă al bomboanei, păstrate pe cerul gurii, tremură cu aceeaşi nestăpânire ca şi tinerii imberbi ce se foiesc pe scaune aşteptând fie plesnetul revolverului, fie cuvântul rostit la timp, salvând sau condamnând.
Cinematograful, atunci când ţine să aibă de partea sa spectatorii, şi în genere ţine tocmai la asta, lucrează cu reţete sigure şi îndelung verificate. Hohotele de râs din sălile unde rulează comedii mute nu sunt numai semnul nemărginitei noastre candori, dar şi avertismentul imensei puteri a cinematografului de a ne arunca, mici sau mari, deopotrivă, fără nicio alegere, fără nicio ierarhie, în aceeaşi minunată poveste căreia atât de rar şi atât de puţin îi aparţinem cu adevărat — cinematografuI.
Am văzut de curând filmul lui Titus Popovici şi Manole Marcus, Puterea şi Adevărul, alături de o femeie între două vârste, subţire, febrilă, care ştia sau trăise probabil câte ceva din cele întâmplate în povestire. Şedea cu palmele încleştate, încordată ca un arc, subjugată, simţea cu o clipă înainte, exact, fără să şovăie sau să greşească nicio singură dată, cât de sincere şi cinstite sunt justificările, hotărârile, laşităţile, durităţile personajelor. Comenta indignată sau satisfăcută, dispreţuia şi lăuda, credea şi respingea, nu-i păsa de nimeni şi nimic, nu mai aparţinea decât poveştii de pe pânza, era şi ea acolo, pierdută cu puterea cuvintelor şi a sufletului tulburat. Când s-a aprins lumina, când scaunele au început să scârţâie, când tăcerea a început să doară şi flecăreala s-a amestecat cu scăpăratul beţelor de chibrit, am văzut-o ridicându-se speriată, uitându-se în jur, căutând sprijin. Poate că la o melodramă oarecare ar fi suferit, poate că la un film dur ar fi tremurat, dar la cele trei ore care trecuseră, la acel film pe care-I putea judeca cu acea orbire a amintirilor dureroase, înţelesese mai mult decât ştia că poate să înţeleagă.
