În noul film regizat de
Manole Marcus,
Punga cu libelule, e vorba de acțiunile de sabotaj împotriva războiului hitlerist. Printr-un impecabil scenariu de Fănuș Neagu și Vintilă Ornaru, original articulat de Manole Marcus, ne sunt descrise faptele și primejdiile înfruntate de comuniști, activând într-un mare port dunărean. Dublă atmosferă: pe de o parte, secret, tăcere, colțuri întunecate, răsuflare tăiată, iar pe de altă parte, lumină orbitoare, vastă forfotă și gălăgie a portului (cu excelente numere de cabaret, cu cântece care ne readuc melancolic în memorie șlagăre de acum 40 de ani, cu femei care își oferă tandrețea atât ofițerilor români, cât și celor nemți). În această pitorească lume, spectatorul bănuiește, ghicește, descoperă adevărații eroi, luptătorii patrioți, misiunile lor conspirative, de partid.
Dar spectatorul ar putea, la prima vedere socoti că filmul e cam simplist, cam sărac. Spectatorul care a citit atâtea romane de aventuri ori de spionaj, cu atentate sau sabotaje, povești unde „lovitura” e descrisă în amănunțime, în toată tehnicitatea ei, ca într-un didactic manual, spectatorul, zic, ar putea fi decepționat de un film unde au loc, în plin război, două sabotaje, două explozii uriașe despre care află numai că fac zgomot, că produc flăcări și zguduie peste câteva clipe mesele de la un luxos restaurant. Zgomotele și flăcările de afară se aud și se văd prin geamuri. Atâta tot. Dar acest atâta tot nu e un cusur, ci o calitate. Aci nu-i vorba nici de mafioți, nici de anarhiști amorezați de violență. Aci e vorba de hotărârea calmă, de credința în idealul comunist, de adevăr și dreptate. Lucrările de sabotaj, atentatele, vor izbuti, chiar dacă eroii vor fi uciși. Căci vor veni alți comuniști care vor continua lupta. Fiecare cu biografie intimă diferită de a camarazilor, dar identică cu privire la reușita lor. Eroii, din pricina naturii secrete a operațiunilor poartă pe suflet mască, merg deghizați fiecare altfel. Deși „conlucrează” ei nu știu unul de altul. O află treptat. Și spectatorii, la fel. O aflăm din cutare minuscul semn. lată, de pildă doi din conspiratori, unul obărchelner la marele restaurant. Despre celălalt, știm doar că are și el activitate conspirativă. Îi vedem, retrași într-un colț, jucând table și întrebându-se dacă explozia va reuși. Unul e cam sceptic, celălalt crede că, cu puțin noroc... În ultima scenă a filmului ei vorbesc de proxima explozie pusă la cale. Încă mai importantă în lupta de sabotare a mașinii hitleriste de război. Nu știm nici că va reuși, nici că va eșua. Știm doar, din nou, că „cu puțin noroc... mai ales că acum știm că și locotenentul Dimitrie, genist, face parte din dispozitiv...” Și filmul se termină prin aceeași certitudine că toate acțiunile comuniștilor vor sfârși prin a reuși.
Aceste impresii bune, pe care le are spectatorul după ce a văzut filmul, m-au făcut să mă întreb dacă zecile de sugestii au fost opera scenariștilor, sau a regizorului. Că doară scenariști aici sunt scriitorii Fănuș Neagu și Vintilă Ornaru. Am avut atunci curiozitatea să citesc scenariul. Și asta mi-a confirmat și ideea că scenariul bun știe să indice regizorului ce anume trebuie să inventeze. Plus confirmarea unei alte idei, anume că e bine să se facă apel, cât mai des, la scriitori...
